Ce-ar fi să mergeți și voi la „Iluzia comică”?

Am pornit ieri spre teatru. Nu-mi era prea bine. Pe cine păcălesc? Îmi era atât de rău că am vrut să mă întorc din drum de vreo trei ori. Dar mi-am zis de fiecare dată că sigur o să mă simt mai bine imediat ce am să intru în sală. De fiecare dată când nu mă simt ok ori de fiecare dată când supărată, teatrul devine pentru mine un fel de remediu magic. Și-așa a fost și aseară, când m-am nimerit printre norocoșii ce s-au lăsat vrăjiți de Iluzia Comică, ce a avut premiera la Teatrul Excelsior.

Și nu știu exact cum să-ncep și de unde să-ncep a vă povesti despre acest spectacol frumos, așa că o să vă spun direct că e musai să mergeți să-l vedeți! N-aș vrea să vă spun prea multe despre poveste. Fiindcă nu vreau să spulber din magie. Dar credeți-mă, Iluzia comică e un spectacol la care cred eu că orice iubitor de teatru are obligația să ajungă. E un spectacol cu o profunzime aparte, care te poartă ludic către un tărâm pe care te vei simți parcă onorat să-l descoperi. Un spectacol care are acel dar special de a te face să râzi, dar să și plângi puțin. Un spectacol de teatru, despre teatru și pentru teatru. Un spectacol așa cum eu una aș vrea să tot văd. O poveste, în adevăratul sens al cuvântului. O poveste plină de culoare și de poezie. O poveste clasică care prinde privitorul în vraja ei prin emoția pe care o aduce cu sine, prin costume, prin muzică, prin jocul aparent simplu de lumini și umbre…

O poveste însuflețită cu măiestrie și curaj. Fiindcă eu nu mă pricep, dar aș spune că Iluzia comică e una dintre acele provocări pe care nu și le poate asuma chiar oricine. Un text în versuri – care e și azi la fel de actual ca atunci când a fost scris, pe la 1600 – obligă actorul să-l stăpânească dumnezeiește și lasă prea puțin loc pentru ezitare. Și eu n-am văzut nici cea mai mică umbră de ezitare aseară pe scenă. Și mi-a plăcut mult de tot cum au jucat și cum s-au jucat oamenii ăștia, de la început până la sfârșit. Și vreau să le mulțumesc tuturor pentru felul în care m-au atras acolo, în lumea lor frumoasă și m-au făcut să uit de toate grijile care m-au bântuit în ultimele zile…

Cineva mult mai înțelept decât mine spunea nu demult că publicul are nevoie ca teatrul să se aplece din nou spre clasic, spre povești, spre magia aceea a măștilor și costumelor. Și subscriu cu îndrăzneală. Iluzia comică m-a făcut să-mi dau seama încă o dată de cât de necesar ne e nouă, tuturor teatrul în forma lui primordială. De cât de frumoasă e meseria asta fermecată de actor, dar și de toate provocările pe care le ascunde ea în spatele cortinei. De forța universală și nemuritoare a teatrului. Iluzia comică m-a făcut să iubesc parcă și mai mult teatrul, cu tot ceea ce înseamnă el!