Înșir’te mărgărite. Sau despre basmul care prinde viață…

Din septembrie și până acum – de când teatrul m-a salvat – am văzut 42 de spectacole. Multe dintre ele nu doar o dată. Ultimul dintre ele aseară, la TNB. Am ajuns în sfârșit și la Înșir’te mărgărite. Un spectacol despre care auzisem și citisem o groază de lucruri și pe care eram tot mai curioasă să-l descopăr.

Înșir’te mărgărite e fără doar și poate un spectacol altfel. E un basm care prinde viață ca prin magie în clipa în care cortina se ridică. Și exact ca un basm, te îndeamnă înainte de toate să vezi dincolo de aparențele țesute de firul poveștii. Dincolo de cuvinte și dincolo de imagini. E un spectacol bogat prin simplitate. O provocare pentru public și pentru actori deopotrivă. O confesiune. O poezie rostită mai întâi prin gesturi și priviri și abia apoi prin cuvinte. O legendă care prinde viață chiar sub ochii tăi. O poveste cu tâlc despre iubire, despre oameni, despre noi toți… Fiindcă nu, eu nu cred că Înșir’te mărgărite e despre Sorina ori despre Zmeul Zmeilor, ori despre Făt Frumos, Vrăjitoare, Buzdugan sau Ileana Cosânzeana. Eu cred că Înșir’te mărgărite este mai degrabă despre ceea ce reprezintă ei, despre arhetipul ascuns în spatele fiecărui personaj. Cred că e un spectacol al metaforei și al simbolului, ce se cere deslușit cu atenție… Un spectacol de văzut cu inima, cum bine spunea cineva ieri în spatele meu.

Și e imposibil să nu remarci cu câtă migală e construit Înșir’te mărgărite. E un spectacol al detaliului și totodată al contrastelor, ce pune spectatorul față în față cu o bogăție superbă de sensuri. Și ce mi-a plăcut mie cel mai mult, a fost felul în care sunt conturate personajele. N-aș îndrăzni să spun că există roluri mai mari sau roluri mai mici în Înșir’te mărgărite. Toți cei care pășesc pe scenă, fie și pentru câteva minute se bucură de momentul lor de strălucire și nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Și e atât de multă psihologie la mijloc. Atât de multă dibăcie nu doar în felul în care regizorul Dan Puric și-a imaginat întreaga poveste, ci și în maniera în care actorii aleși pentru a o însufleți se transformă în lumina reflectoarelor. Ba mai mult, mi se pare că vorbim despre unul dintre acele spectacole care-și provoacă actorii să se arate publicului cu toată forța interioară, uneori în doar câteva minute…

Zmeul din povestea asta, asumat într-un mare fel de Dan Puric, vine să-mi confirme încă o dată o presupunere mai veche. Aceea că nu există oameni răi, ci că lucrurile care li se întâmplă în viață îi fac să devină așa… Iar Sorina, așa cum o creionează Beatrice Rubică, nu face decât să ne dea tuturor curaj să visăm, să îndrăznim să luptăm pentru dragoste adevărată și să ne (re)amintim cât suntem de puternici. Ștefan Ruxanda e fenomenal în rolul unui Făt Frumos dispus să riște orice pentru femeia pe care o iubește. Și reușește să-mi amintească încă o dată de ce îl admir atât de mult ca actor. Iar Irina Cojar, cu aceeași eleganță și aceeași stăpânire genială a meșteșugului actoricesc, aduce în fața publicului o Ileana Cosânzeana absolut superbă. Silviu Biriș ne lasă să-l descoperim într-un rol ceva mai diferit decât cele cu care ne-a obișnuit – și care i se potrivește ca o mănușă – și creează un Buzdugan incredibil. Și Vrăjitoarea? Vrăjitoarea întruchipată de Carmen Ionescu mie mi-a plăcut mult de tot.

Și ar mai fi multe de spus despre Înșir’te mărgărite. Dar cred că am scris deja o groază. Și e târziu, și mi-am propus să încerc să merg și eu la culcare înainte de ora două dimineața, măcar din când în când… Și sincer, nu știu cum aș putea să adun în cuvinte tot ce-aș mai vrea să vă povestesc despre spectacolul ăsta. Despre muzică, despre costume, despre momentul supraomenesc de step, despre toate lucrurile mici care-l fac să fie, în fapt, atât de mare… Eu zic să mergeți mai bine la teatru și să vedeți cu ochii voștri despre ce vorbesc. Eu știu sigur c-am să mai merg măcar o dată. Fiindcă vreau neapărat să-l cunosc și pe Buzdugan cel jucat de Gavril Pătru. Și fiindcă sunt sigură că mai sunt încă foarte multe elemente pe care încă nu le-am descoperit ascunse în povestea pe care o spune Înșir’te mărgărite. Și fiindcă mă cunoașteți deja și știți că atunci când joacă oameni dragi mie, eu tot revin la spectacole… Și fiindcă, at the end of the story, cu toții avem nevoie de frânturi de basm în viața noastră!