Am fost la teatru. Din nou. Dacă miercuri am revăzut cu mult drag Lettice și Leușteanul, o comedie foarte tare despre care v-am mai povestit aici, aseară am ales să-mi închei săptămâna cu un alt spectacol fain. De această dată într-un registru ceva mai serios. Am văzut Demnitate. După ce am ratat spectacolul acum două săptămâni din pricina unei povești lungi și complicate, în seara asta nu aveam de gând să mai las ca ceva sau cineva să-mi mai stea în cale. Așa că m-am prezentat regulamentar în sală la ora stabilită, așteptând cu sufletul la gură să aflu dacă tot ce se spune despre producția fenomen de la Teatrul Avangardia e adevărat. Și am descoperit că da, Demnitate e fără doar și poate un spectacol incredibil.

Trebuie să recunosc, aveam o oarecare doză de reticență când am ajuns la teatru. Nu sunt neapărat o împătimită a dramelor cu note politice și nu eram sigură dacă Demnitate va fi chiar pe gustul meu. Dar apoi s-au stins luminile, s-a lăsat tăcere în sală și am descoperit că Demnitate nu e (doar) despre politică. Nu, e despre lucruri mult mai complexe, mai profunde și mai personale decât poate părea la prima vedere. Textul lui Ignasi Vidal folosește scena politică drept fundal, însă e de fapt despre oameni. Despre noi, toți. Și despre fiecare în parte. Despre prietenie și despre loialitate. Despre principii și despre încălcarea lor. Despre diferența izbitoare dintre ideal și realitate. Despre reguli și despre pretextele pe care le găsim pentru a le ocoli. Despre corupție. Despre putere și despre capcanele ei viclene. Despre curaj și asumare.

Demnitate e o oglindă. O oglindă a unei societăți universale. Și a vremurilor pe care le trăim. O oglindă în care fiecare dintre noi se poate trezi oricând reflectat, și poate că de asta se spune că e un spectacol care îți dă fiori… E atât de real tot ceea ce vedem pe scenă încât parcă doare. Și parcă doare mai tare cu fiecare minut și cu fiecare replică. Dar e o durere necesară, pe care avem nevoie să o simțim pentru a rămâne ancorați în realitate. Pentru a ne reaminti ce contează cu adevărat. Pentru a reînvăța să prețuim onestitatea și valorile. Pentru a ne schimba pe noi înainte de a cere asta societății de care fiecare dintre noi este, în parte, responsabil…

Și e greu. Demnitate e un spectacol greu. Și de privit și de jucat. Doi actori singuri într-un decor deloc întâmplător, prinși pentru o oră și ceva într-un schimb de replici care sfredelește publicul. Doi actori care îți îngheață sângele în vene cu priceperea asta a lor supraomenească. Mie îmi place mult de tot ce știe Șerban Pavlu să facă pe scenă. Mai ales felul în care reușește să transmită cu fiecare gest și cu fiecare privire tot ceea ce se ascunde în personajul său. Iar când partener de scenă îi este Marius Manole, vă puteți imagina ce încărcătură poartă acest spectacol! E uimitor cum doi oameni pot domina întreaga scenă așa cum o fac ei. Îi vezi jucând. Și știi că ce fac ei nu e ușor. Și totuși nu poți să nu remarci lejeritatea cu care își însușesc toate acele emoții. Emoții care nu sunt ale lor, ci ale unor personaje creionate anume de către un autor cu talent vădit de psiholog.

Nu știu când am să revăd Demnitate, însă am să o fac cu siguranță… Pentru că sunt sigură că mai sunt încă multe detalii de descoperit. În text, în jocul actorilor, în tot… Pentru că sunt câteva replici în piesa asta care încă-mi răsună în minte. Pentru că am plecat cu lacrimi în ochi din sală, și asta e de bine. Iar dacă voi nu ați văzut până acum spectacolul, eu cred că n-ar fi rău să o faceți!