O dramatizare a unui irlandez, pe un roman rusesc mai actual ca niciodată, într-o formă sau alta, în mai toată lumea, prin ochii unui regizor al cărui stil îmi place mult. Nu puteam să lipsesc de la premieră. Și… Doamne, ce spectacol am văzut duminică!
Trei ore și ceva ține Părinți și copii. Nu știu când au trecut. Nu am simțit scaunul, nu m-am foit, nu m-am uitat la ceas. Vlad Massaci spunea într-un interviu că a vrut să devină poet. Ei bine, eu aș zice că i-a reușit. Pentru că teatrul lui are fix asta. Poezie. Și spectacolul pe care tocmai l-a arătat lumii la Teatrul Național – și care-mi e încă atât de viu pe retină – nu face excepție…
Părinți și copii e genul de spectacol care te atinge, fără să poți spune neapărat de ce. E un spectacol care are ceva de spus, ceva al naibii de important. Un spectacol a cărui poveste țese în inimile și mințile celor din sală întrebări și răspunsuri, asemeni unei pânze de păianjen perfecte. O poveste de o umanitate izbitoare, care vorbește despre cum ne dezumanizăm. În numele unor idei care se transformă pe nesimțite în ideologii. În numele unor credințe, al unor războaie, al unor definiții inventate ale binelui. În numele unor hashtag-uri, dacă-mi permiteți să mă exprim așa… O poveste despre iubire și nevoia noastră de ea și consecințele încăpățânării noastre de a crede că putem trăi și în absența ei. O poveste despre prietenie, aș mai adăuga. Despre ușurința cu care credem în nimic, pentru că ni se pare perimat să credem în ceva, să visăm, să simțim, să… trăim.
E actual spectacolul ăsta. Prea actual. E, prin tot, de la text la decor și de la muzică la lumini, oglinda lumii noastre, cea de dincolo de ușile teatrului… E universal și, în același timp, personal. E superb, prin blândețea cu care spune adevăruri care dor. E impresionant, prin profunzimea personajelor, al căror interior se reflectă în fiecare detaliu al scenografiei. E necesar, prin mesaj. Știu că asta cu spectacol necesar a devenit un fel de clișeu, dar da, chiar e. E vindecător, într-un fel, prin cum vorbește despre dragoste… E dătător de speranță. E artă, într-o lume care se tot întreabă dacă mai are nevoie de ea!
Și da, e impecabil actoricește. Fiecare actor e acolo unde trebuie și asta e altă super-putere a lui Vlad, care nu face distribuții, ci le simte. Părinți și copii e un spectacol-școală, pe care orice student la regie ar trebui să-l vadă. E unul dintre spectacolele pe care eu le păstrez aproape de inimă pentru ziua în care, dacă Universul va vrea, voi încerca să fac meseria asta fermecată… Dar, divaghez. Sunt buni. Toți sunt buni, fără nicio umbră de dar sau poate. Eu m-am îndrăgostit (puțin mai mult) de Emilian Mârnea, care printr-un rol aparent comic, transmite atât de mult, de Emilia Popescu, impecabilă, cu o partitură incredibilă și de căldura și energia Fulviei Folosea. Dar, dacă veți merge la spectacolul ăsta, veți descoperi paisprezece oameni talentați spunând cu multă dăruire o poveste tulburătoare, ca un concert tomnatic pentru pian și violoncel…
M-aș bucura nespus dacă toate spectacolele ar fi așa. Atât de pline de sens. De umane. De elegante, chiar și atunci când ne vorbesc despre haos. De echilibrate și de senzoriale. De simple în artificii și de bogate în sensibilitate. Dacă aș vedea mereu echilibrul ăsta la nivel de actorie și înțelepciunea asta la nivel de regie. Dacă decorul, lumina, muzica și costumele ar fi mereu reflexii ale sufletelor personajelor ori traduceri non-verbale ale subtextului… Părinți și copii are toate astea, și asta îl face un spectacol atât de prețios și de frumos, care se cere privit cu inima. Și pe care nu o să vă pară rău dacă mergeți să-l vedeți 🙂
Foto articol: Florin Ghioca / http://www.tnb.ro
Cultural.21 