Mă întreba zilele trecute cineva care a fost la Cluj, pe la TIFF, dacă să meargă să vadă Anul pierdut 1986, căruia i se mai spune și Clouds of Chernobyl și pe care eu am avut șansa magică să-l vadă un pic înainte să ajungă în cinematografe (by the way, mulțumesc Ligia că m-ai chemat la film și m-ai obligat să mai ies din tricourile mele cu Friends)…
În primul rând, disclaimer. Eu nu le am cu filmul, cred că am mai spus-o. Sunt atât de “înrădăcinată” în teatru încât, deși îmi doresc mult, încă mi-e tare greu să o regăsesc pe puștoaica aia care întârzia la școală ca să nu piardă sfârșitul episodului din Water Rats prin clasa a 6-a… Așa că, vă rog sincer, nu luați de bun ce zic eu despre filmul ăsta sau oricare altul 😊 Acum…
…despre Anul pierdut 1986 – îmi place mult titlul românesc, așa că sper că e ok să-l tot folosesc – pot să vă spun cu mâna pe inimă un lucru: filmul ăsta nu e despre explozia de la Cernobîl, nu e despre comunism, nu e despre condiția femeii. Filmul ăsta e, în primul rând, despre noi, ca societate. Sau cel puțin eu așa l-am simțit, înainte de toate… Bazat pe o poveste reală, la granița dintre film [era cât p-aci să scriu beletristic] și documentar, Anul pierdut 1986 e un luciu de apă în care ne oglindim atât de bine. La mai bine de 30 de ani distanță de momentul surprins în film, pentru noi, pentru cei mai mulți dintre noi, încă e mai important ce o zică “gura satului” decât ceea ce simțim și trăim noi sau cei care contează pentru noi. Atât de mulți părinți încă fac rău propriilor copii, adulți în toată firea, în numele lui eu te-am făcut cine ești. Nu ne mai temem de securitate, dar ne temem în continuare să fim noi înșine. Iubim, dar nu știm cum să ne-o spunem. Și nu, nici până azi, nu știm ce e libertatea…
Cei care mă cunosc știu deja știu, nu o să vă spun că e un film bun sau mai puțin bun. Asta decide fiecare pentru sine. Eu una, cu ochiul meu non-cinefil, am găsit la Anul pierdut 1986 lucruri care mi-ar fi plăcut să fie altfel, poate. Repet, dintr-un punct de vedere foarte personal. Și nu, nu o să le arăt cu degetul, pentru că știu cam câtă muncă implică totul și nu mi-aș permite niciodată… Și am găsit lucruri care mi-au plăcut mult. Și pe care o să le arăt cu degetul, începând cu [virgulă] curajul unei regizoare de a spune, la debutul său, povestea unei femei, fără clișee feministe, in a man’s world 😊
Apoi, actoria. Sunt puțini actori pe la noi care să fie cu adevărat buni pe film. Și cei mai mulți sunt, culmea ironiei, actori de teatru. Am mai spus-o și îmi asum pe deplin afirmația asta. Iar Ligia Ciornei s-a “procopsit”, pe lângă cei trei copii superbi din film, nu cu unul, ci cu patru oameni din ăștia frumoși și talentați care sunt absolut minunați pe ecran. M-a frapat din primele secvențe echilibrul incredibil dintre forță și sensibilitate din jocul Isabelei Neamțu. Mi-am adus aminte de Doamna Clara de acum 4 ani, din Piața Constituției. Apoi, prin personajul ei, mi-am adus aminte de cineva la care am ținut mult cândva și am înțeles acum atât de multe despre ea și felul ei de a iubi și pentru asta rămân datoare… Apoi, eleganța neforțată a Victoriei Cociaș, care te face să-i înțelegi personajul pe care ar trebui să-l urăști. Și Gavril Pătru, atât de uman în fiecare gest și privire și tăcere, încât fragilitatea interioară a personajului m-a durut. Cât despre domnul Valer Dellakeza? Chapeau!!!
Și ce mi-a plăcut cel mai mult la filmul Anul pierdut 1986, e ceea ce vine să ne învețe, dacă ne dăm voie să privim dincolo de poveste… În spatele oricărei realități macro, există sute, mii, milione de realități micro. Realități ale fiecărui om în parte, pe care prea rar, și de cele mai multe ori prea târziu le vedem… Prinși în propriile nimicuri, pe care atât de des le supraevaluăm din ignoranță ori sub presiunea cotidiană a fel de fel de contexte sociale, nici o secundă nu ne trece prin gând că o femeie undeva în Dobrogea – sau vecinul de la doi, for God’s sake! – trece printr-un iad de care nu știe nimeni… Stăteam acolo cuminte, pe scaunul meu, și nu mă puteam gândi decât la un citat din ăla motivațional de pe Insta… Not all scars show, not all wounds heal… Și cu asta am plecat din sală…
Deci… Nu, nu e un film perfect. Și nici un film ușurel. E un film care are ceva de spus. Care te face să înțelegi niște lucruri. Necesar, oricât de clișeic a ajuns cuvântul ăsta în teatru și film… Și da, cred că sunt un milion de lucruri în România de după ’89 pe care e la fel de necesar ca cinematografia să le pună pe tapet. Mă rog, peliculă. Ecran, fie el mic sau mare. Și sunt unul dintre oamenii care caută cu disperare filme românești care să nu fie cu și despre comunism. Dar, uneori, poate că avem nevoie ca cineva sau ceva să ne aducă aminte despre ce nu avem voie să uităm. Și, mai mult ca sigur, avem nevoie ca cineva sau ceva să ne dea de gândit, după cum spuneam mai devreme… Ce e libertatea? Așa că, încă o dată, mulțumesc Ligia că m-ai chemat la Anul pierdut 1986!
Cultural.21 