E târziu, sunt obosită și mi-e foame. Dar de cum am plecat de la teatru mi-am zis că vreau mai întâi să scriu aceste câteva rânduri și mai apoi văd eu dacă găsesc ceva de mâncare prin frigider… Am fost la Teatrul Dramaturgilor Români, la premiera. Mazurka lui Alexander Hausvater s-a arătat azi pentru prima dată publicului și n-aș fi lipsit pentru nimic în lume… Și da, m-a cam lăsat speechless spectacolul ăsta. Pe mine, care vorbesc mult de fel…

Când am auzit că au început repetițiile, am făcut și eu rost de text. Când am citit textul, cunoscând deja distribuția, mi-a fost clar cine pe cine joacă și m-a cuprins și mai tare nerăbdarea… Când am mai auzit și cine face muzica, am știut că rezultatul final va fi cel puțin minunat. Și nu m-am înșelat. Domnul Hausvater este unul dintre regizorii mei de suflet. Și acum și unul dintre dramaturgii mei cei mai dragi 🙂 Nu doar că-mi place mie felul în care face dumnealui teatru, dar spectacolele sale îmi par de pe altă lume. Are o viziune pur și simplu genială. Un curaj formidabil. O măiestrie din aia rară. Pur și simplu ia o poveste și o transformă în magie… Iar Mazurka nu face excepție. E superb spectacolul. Nu de la început. Ci chiar de dinainte. De cum pășești în sală. Are ceva vrăjit, vă jur!

Mazurka e despre Chopin. Cel puțin la prima vedere… Da, e despre omul din spatele muzicii. Dar mai e, printre altele, și despre iubire. Despre prietenie. Despre artă și artiști, de oricare ar fi ei. Despre destin. Despre prețul geniului. Despre oglinzile în care refuzăm să ne privim… Mazurka ne învață să cunoaștem înainte de a judeca. Să vedem sufletul din spatele oricărei opere de artă, de orice fel, de care ne bucurăm atât de ușor fără a ne gândi nici măcar o clipă la tumultul din inima celui care i-a dat viață… Și e unul dintre acele spectacole la care te fascinează absolut tot. Fiecare părticică… Decorul e fenomenal. Idem costumele. Muzica lui Cari Tibor? Numai despre asta aș putea scrie vreo trei pagini și tot n-aș putea cuprinde în cuvinte cât de mișto e! Iar actorii? Doamne, actorii sunt incredibili. Doi domni de care știți deja că mie îmi place mult de tot (n.r. Lari Giorgescu și Gavril Pătru), alături de foarte frumoasa și talentata Antoaneta Cojocaru însuflețesc așa cum știu doar ei cincisprezece personaje pe care e imposibil să nu le iubești. Da, trei actori și cincispreceze personaje. Trei actori care se întrec, încă o dată, pe sine. Și pe care dacă înainte îi iubeam, acum îi ador. Dar mai bine vorbim pe rând despre fiecare în parte, nu credeți?

Așadar… Lari Giorgescu se face „responsabil” de portretul lui Chopin. Chopin tânăr, energic și îndrăgostit. Chopin captiv între succes și nesiguranță. Chopin din nou îndrăgostit, dar mai altfel. Chopin matur. Chopin rătăcit. Chopin ca un soi de victimă colaterală a destinului. Chopin învins… O partitură pe cât de frumoasă, pe atât de grea. Un pariu pe care Lari îl câștigă fără nici un dubiu. Un rol care obligă actorul și spectatorul deopotrivă. Obligă la o anumită maturitate interioară. La introspecție. La o foarte serioasă asumare de sine… Să-l joci pe Chopin așa cum l-a văzut Alexander Hausvater nu e ușor. Doar că dacă ești un actor al naibii de bun, știi cum să faci să pară că ar fi așa. Iar lui Lari asta îi iese de minune 🙂

Antoaneta Cojocaru joacă, după cum spunea chiar ea, toate femeile din viața lui Chopin. Și nici asta nu e ușor. Deloc. Cele nouă dame care au marcat într-un fel sau altul existența acestui om cer, pe rând, energie, finețe, zburdălnicie, profunzime, curaj, teamă, forță și câte și mai câte. Și n-are cum să fie simplu să treci de la una la cealaltă, nu doar fizic, ci și emoțional, în doar câteva minute. Dar Antoaneta se descurcă. Foarte bine. Vine în fața publicului cu eleganță și cu dăruire, cu multă sinceritate în privire, cu naturalețe și cu un zâmbet de care e greu să nu te lași cucerit. E faină rău, ce să ne mai lungim la vorbă…

Și… Omul în negru… Gavril Pătru. Misterios, vesel, elegant, jucăuș, onest, solemn, simpatic… Punându-și de astă dată amprenta nu doar pe un personaj, ci pe cinci. Cinci figuri diametral opuse, conturate cu finețe psihologică, într-un joc de o precizie pe care eu una sunt mereu invidioasă… Are pe scenă o energie și o lejeritate ireale. Și e imposibil să-ți iei ochii de la el cât e pe scenă și e imposibil să nu remarci fiecare trăire ascunsă în cuvinte, în gesturi, în priviri și tăceri. Și da, reușește cumva să te facă să plângi și mai apoi să râzi într-un interval de probabil trei secunde și asta mi se pare fenomenal… Vrei să-l îmbrățișezi și să-i mulțumești pentru sinceritate atunci când poartă straiele lui Liszt. Și nu-ți vine să crezi cât de… ei bine, dulce poate fi când pășește pe scândură în chip de DeCustine… După Invocarea farmecului din toamnă m-am gândit cât de mult mi-ar plăcea să-l văd pe Gavril Pătru făcând treaba asta cu mai multe personaje într-un spectacol și după ce o să vedeți Mazurka o să înțelegeți perfect și de ce 😉

Da, cred că Mazurka e de văzut. Și de revăzut. E un spectacol mișto. O lecție de teatru frumos și complet. O declarație de dragoste. Un amestec perfect între viziune, text, actorie, muzică, decoruri… O îmbinare magistrală de clasic și modern. E altceva. E o poveste ușor de iubit, în spatele căreia se ascunde un mesaj superb. O gură de oxigen într-o realitate în care teatrul nu prea pare a mai știi încotro se îndreaptă… Mazurka e, cel puțin pentru mine, un spectacol pe care-l așteptam de mult fără ca măcar să știu. Și nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru că există… Un spectacol de la care am plecat alt om… Mulțumesc, oameni frumoși 🙂 Mă înclin!