Emilia. Blanche. Lecție de curaj…

Am revăzut în weekend Un tramvai numit dorință. Nu, nu mai știu a câta oară. Numărați voi de câte ori s-a jucat de la premieră și până acum, scădeți singura reprezentație de la care am lipsit și aflați 😉 Mie îmi place spectacolul. Mult de tot. Și v-am povestit asta deja de când l-am văzut prima dată… Îmi place cum a gândit Claudiu Goga fiecare detaliu. Îmi place decorul. Îmi place rigoarea cu care e construit totul. Îmi place de ei, de actori. Mai ales de trei dintre ei. Mirela Oprișor face un rol mi-nu-nat în Stella. Și chiar dacă mie personajul mi-a fost întotdeauna incredibil de antipatic, jocul ei a reușit să mă provoace să o cunosc și să o înțeleg cu adevărat pe fata asta pentru care nimic nu poate să conteze mai mult decât omul pe care-l iubește. Felul în care Gavril Pătru îl face pe Stanley și bun și nebun deopotrivă, felul în care te lasă să vezi toată neliniștea și toată durerea de dincolo de fiecare acțiune a unui personaj deloc ușor de iubit e pur și simplu demențial. Iar ceea ce face Emilia Popescu cu Blanche mi se pare o lecție de curaj. Și despre asta aș fi vrut să vorbim în seara asta mai pe larg…

Am văzut-o pe Emilia însuflețind-o pe Blanche deja de atâtea ori. Și de fiecare dată m-a lăsat fără cuvinte. Și după cum probabil v-ați și dat deja seama, n-am îndrăznit niciodată să-i spun asta direct și personal. În general personajele lui Tennessee Williams pun actorul la încercare. Însă unele parcă mult mai mult decât altele… Unele par să ceară un tribut uriaș de la cel ori cea care-și asumă provocarea. Iar Blanche și Stanley sunt, cel puțin după umila mea părere de spectator, cele mai grele  partituri din toată scriitura americanului. Blanche e complicată. Din toate punctele de vedere. E răvășită emoțional. Rău de tot. E nesigură. E rătăcită. E singură. Se luptă cu sine și tânjește după iubire până dincolo de limita nebuniei. E victima propriei vanități. E mai speriată decât vrea să recunoască… E, pe scurt, al naibii de greu de dibuit pe interior. Doar că o dată încăput personajul pe mâna Emiliei totul pare atât de simplu! Nu știu cum reușește, dar face ca totul să pară o joacă. Și nu pot să nu o admir din toată inima. Pentru că știu că ceea ce face ea pe scenă nu-i absolut deloc la îndemâna oricui… Pentru că-ți trebuie o tonă de forță și de curaj – alături de un strop de nebunie frumoasă – ca să-ți dai voie să simți tot amalgamul ăla de emoții, toate trăirile alea reci și tulburi… Și nu, să nu-mi spuneți că e „doar” actorie. Pentru că am stat suficient de mult timp pe la teatru ca să fiu mai mult decât sigură că nu ai cum să joci atât de bine, cum să transmiți așa cum fac actorii cei mai buni fără să treci totul prin filtrul propriului suflet. Și pentru asta eu mă simt mereu datoare oamenilor de pe scenă atunci când plec de la teatru. Pentru că ei lasă acolo o părticică din sufletul lor pentru noi, cei din sală

Și aud des la teatru, trăgând cu urechea la ce vorbesc oamenii prin sală, referiri la filmul hiper-celebru din ’51 pe care nu cred că e cineva care să nu-l fi văzut. Și mai apoi tot felul de comparații cu alte montări, mai vechi și mai noi… Eu scriam în octombrie, după premieră, că mie Emilia Popescu și Gavril Pătru mi s-au părut mai mult decât geniali. De departe mai mișto decât Vivien Leigh și Marlon Brando în film. Și fără niciun dubiu de o mie de ori mai buni decât oricare Blanche ori Stanley pe care i-am văzut eu până acum. Știu, îmi e mie drag de ei și atunci e foarte posibil să fiu subiectivă. Dar rămân la părerea mea. Privindu-i pe amândoi am senzația că sunt exact ceea ce a avut Tennessee Williams în minte atunci când a scris textul. Iar revenind strict la Blanche – căci despre Stanley se cade să ne întindem la povești în mai mult de câteva rânduri, cu o foarte proximă ocazie – mi-e imposibil să nu remarc naturalețea cu care o conturează Emilia. Eleganța, pe care o îmbină perfect cu haosul care o înconjoară atât la exterior, cât și pe interior. Felul în care e mereu stăpână pe sine. Pe fiecare gest și pe fiecare replică. Nu lasă nimic la voia întâmplării. Își face meseria cu dăruire și asta se simte. Știe când să fie frumoasă și când să ascundă de ochiul publicului farmecul ei personal. Acolo unde rolul i-o cere, are o efervescență perfect echilibrată. Iar pe măsură ce povestea se apropie de final, jongleză perfect cu teama, confuzia, disperarea și dezechilibrul…

Sunt aproape trei ore de spectacol. Trei ore la finalul cărora Emilia mai reușește să și zâmbească atunci când iese la aplauze. Trei ore la finalul cărora primește mai mereu flori. La fel de meritate ca și aplauzele… Doar că nici unele, nici celelate nu cred că sunt de ajuns pentru a răsplăti curajul ei de a înnebuni câte trei ceasuri de fiecare dată când se joacă Un tramvai numit dorință… Dacă aș fi actriță, aș lua drept exemplu ceea ce face ea aici, în spectacolul ăsta. Dacă aș fi regizor, aș știi exact de ce vreau să lucrez cu ea. Ca simplu spectator cu pretenții de blogger, vreau neapărat să-mi fac la un moment dat curaj să-i cer un interviu. Până atunci, nu vreau să spun decât atât… Mulțumesc, Emilia Popescu! Și, desigur, abia aștept să ne revedem duminică la teatru 😉