Săptămâna trecută am reușit cumva să văd nouă spectacole. Da, în șapte zile. Și da, știu că poate părea cam mult. Și da, am obosit puțin… Dar nu o dată am văzut actori jucând seară de seară într-o săptămână ori făcând și trei, patru sau chiar cinci spectacole într-o zi. Și dacă ei pot să facă asta – acceptând tacit să plătească tributul pe care-l cere o asemenea nebunie – eu de ce n-aș putea măcar să stau cuminte pe scaun în sală? Dar, să revenim… Am văzut așadar nouă spectacole. Unele noi, altele deja bine cunoscute mie. Despre unele v-am povestit deja. Despre altele am s-o fac la un moment dat… Și printre spectacolele astea a fost și Mă tot duc…, despre care de câteva zile tot încerc să găsesc răgazul pentru a vă povesti…
Mi-a plăcut ce-am văzut. Ok, dacă e să fiu răutăcioasă, mi-a plăcut și faptul că în sfârșit nu ne-am mai sufocat de cald în sală la Metropolis. Dar asta e altă poveste. Să ne întoarcem deci la spectacolul nostru… Un spectacol foarte fain. Un spectacol cald, care te face să zâmbești și te pune în același timp pe gânduri. Un spectacol simplu, curat și incredibil de bine jucat. Doi oameni singuri, pe o scenă goală. Nu are cum să fie ușor. Dar Oana Pellea și Mihai Gruia Sandu nu doar că sunt foarte simpatici, ci sunt pur și simplu fenomenali. Și vin să ne amintească ceva esențial. Și anume cât de mult contează actorul și cât de puțin contează, de fapt, decorul și toate celelalte!
Și spun o poveste frumoasă oamenii ăștia doi. O poveste pe care noi, cei din public, suntem responsabili să o descifrăm așa cum se cuvine. O poveste din care avem multe de învățat. O poveste despre iubire și despre cum se schimbă ea în timp. Despre camaraderie. Despre câtă nevoie avem unul de celălalt. Despre artă și artiști. Și despre nevoia lor de a fi iubiți de public. O poveste despre oamenii care spun povești, dacă vreți… Despre provocări. Despre timpul care trece. Despre lucrurile care contează… Cam despre asta am simțit eu c-ar fi Mă tot duc… Și-a fost frumos. Am intrat în jocul lor și-am început să caut pe nesimțite tot felul de răspunsuri la tot felul de întrebări… Și-am uitat de oboseala de peste zi. Și-am simțit bucurie și melancolie deopotrivă la spectacolul ăsta. Ba chiar la un moment dat am simți lacrimi în ochi…
Dar nu vreau să mă întind la bârfă mai mult decât e cazul. Pentru că Mă tot duc… e genul de spectacol pe care e neapărat nevoie să-l vedeți cu ochii voștri ca să înțelegeți de ce zic eu că-i fain. Pentru că e un spectacol pe care cred că fiecare și-l va însuși altfel. Un spectacol construit cu mult suflet, asta-i clar. Un spectacol care abundă în simboluri și înțelesuri ascunse care se cer descoperite. Un spectacol a cărui bogăție vine din simplitate. Și din talentul cu care au fost înzestrați doi actori foarte mișto… E o lecție de teatru frumos. De filozofie, poate… De actorie, clar! O lecție predată cu prietenie. O lecție pe care ar fi păcat să o ratați 😉
Cultural.21 