Teatrul Național Târgu Mureș m-a câștigat cu Ivanov-ul pe care l-am văzut în FNT-ul trecut. Și cu Steaua fără nume, pe care am văzut-o la ei acasă… Și, cunoscând trupa și știind cum scrie Conor McPherson, știam sigur că-mi va plăcea la nebunie Navigatorul. La care îmi doream demult să ajung. Pe care am plâns de ciudă că n-am reușit să-l văd în festival la Constanța. Și la care eram în stare să intru și prin efracție dacă nu mai găseam bilet în FNT-ul de anul ăsta… Iar joi seară am fost martoră la un spectacol supercalifragilistic!
Navigatorul m-a câștigat de cum am intrat în sală și am văzut decorul. Da, sunt spectacole la care decorul are puterea asta ireală de a vorbi, înainte ca gongul să bată, despre energia care urmează să se nască acolo, pe scenă… Sau poate sunt doar eu nebună, și percep tot felul de chestii de la prea mult mers la teatru…?! Anyway, ceea ce încerc să vă spun e că m-am îndrăgostit de spectacolul ăsta la prima vedere 🙂 Nu, nu avea cum să fie altfel. Text irlandez, actori talentați și o poveste care te pune pe gânduri… O poveste atât de reală. De actuală. O poveste atât de nebunească în aparență, și totuși atât de palpabilă și de umană… Atât de simplă. Și de bogată în metafore, simboluri și alte treburi de genul… Atât de plină de sens… Atât de curată. Oricât de deranjați ar fi fost unii spectatori mai sensibili de argoul predominant în text… Spectacolul ăsta se joacă puțin cu focul. Pardon, cu spectatorul… Și sondează niște cotloane ale sufletului uman în care multora dintre noi ne-ar fi – în afară beznei primitoare din sala de teatru – un picuț teamă să pătrundem… Pentru că dincolo de umor- stăpânit cu măiestrie rară de către cei cinci domni de pe scândură – Navigatorul are o dimensiune umană și spirituală uriașă…
Felul în care spectacolul ăsta vorbește despre niște chestii care se petrec undeva acolo, deep down inside, felul în care pare să cunoască dramaturgul tainele cele mai de nepătruns ale subconștientului, felul în care Cristi Juncu știe să scoată la suprafață toată încărcătura umană și emoțională a textului… Toate astea mi se par ireale… Navigatorul împlinește impecabil misiunea primordială a comediei negre și scoate la suprafață teme și adevăruri cu care, în absența elementului comic – nu ar fi atât de simplu să ne împăcăm… Povestea asta ne învață că vine o zi când trecutul ne ajunge din urmă. Când propria conștiință ne devine – în funcție de cât de puternici ori de (ne)pregătiți suntem – fie călău, fie mântuitor… Că familiile sunt complicate… Că prietenia adevărată nu-i neapărat perfectă, dar e de neprețuit… Că oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi… Că cel mai mult contează să fii sincer cu tine însuți și să găsești puterea de a-ți accepta păcatele… Și, dacă-mi permiteți exprimarea, că dracul nu e niciodată chiar atât de negru 😀
Citește și La doi pași de Mullingar am șezut și-am plâns…
Și vă spuneam de cei cinci domni de pe scenă… O bucurie să-i privești. Pe ei și pe Alexandra Tifrea, al cărei „rolișor” nu e absolut deloc mic! Dar da, greul cade pe băieți, care timp de vreo trei ore își asumă niște partituri care nu-s deloc așa, la îndemâna oricui. Ceea ce face Nicu Mihoc e al naibii de greu și nu trebuie să știi actorie ca să-ți dai seama de asta. Și cu toate astea, el face să pară ca să cum ar fi o nimica toată să joci beția la perfecție, să mai fii și orb și să mai faci un pic și pe nebunul… Iar Sharky? Nu cred că aș fi reușit să iubesc personajul ăsta dacă n-ar fi încăput pe mâna lui Theo Marton. Serios. Tare antipatic mi-a fost la început. Tare mult mi-aș fi dorit să sar pe scenă să-l îmbrățișez la final. Nu știu cum face omul ăsta, dar jocul lui a reușește să atingă câteva corzi sensibile… Îl crezi. Îl înțelegi. Te întrebi ce-ai face tu în locul lui. Te doare la un moment dat să-l privești și știi că asta înseamnă că-l doare și pe el și vezi lacrimile alea atât de reale din ochii lui și îți dai seama că ai în față un actor care pune o părticică din sufletul lui în fiecare gest și-n fiecare replică… Și mai sunt Dan Rădulescu și Costin Gavază. Primul întruchipând cu energie și cu pricepere un soi de partner in crime perfect pentru Richard al lui Nicu, iar cel de-al doilea echilibrând abil povestea cu un personaj construit atât de onest și de firesc…
Și nu, n-am uitat că mai e și Richard Balint pe scenă. Doar că, oricât aș încerca eu să fiu obiectivă, nu-mi iese. Și astfel mă văd nevoită să-i dedic fascinantului Mr. Lockhart un paragraf întreg 😉 Omul ăsta e unul dintre cei mai mișto actori pe care mi-a fost dat să-i văd. Unul dintre actorii care, dacă n-ar juca tocmai la Mureș și la Oradea, m-ar vedea în sală cam la fiecare spectacol… E pur și simplu genial! Omul ăsta nu joacă teatru. Omul ăsta e teatru. Domină scena. E impecabil, indiferent de registru. Are o energie aparte, are talent cu caru’, are forță. Ca să nu mai vorbim de expresivitate, de voce, de ținută, de felul în care stăpânește textul… Iar ce face aici, în Navigatorul, e… Cum să vă zic eu? E o lecție sublimă de actorie! E atât de seducător. Hipnotizant. Misterios. Strunește magistral comicul. Și vorbim aici de-un comic menit nu să distreze publicul, ci să sublinieze oximoronic tragismul și profunzimea textului. Îl privești pe Richard în pielea acestui Mr. Lockhart – în fața căruia ți-ai vinde sufletul in a heartbeat – și ai impresia că McPherson l-a avut cumva pe el în minte când a creionat figura mefistofeliană din povestea asta… Și nu, nu spun asta doar pentru că mă îndrăgostesc eu ușor de băieții răi… Spun asta pentru că am văzut un actor fantastic cucerind publicul cu un rol al naibii de greu, jucat IMPECABIL 😈
Citește și Scripcarul pe acoperiș. Un musical de referință!
Dar iaca, s-a făcut târziu și m-am cam întins la vorbă… Long story short, spectacolul ăsta e bun. Foarte bun. Al dracului de bun, dacă-mi permiteți exprimarea… E de văzut și revăzut. Și e de privit cu mintea și cu sufletul deschis… E un spectacol de la care pleci cu câteva întrebări în gând… Un spectacol care te răvășește fără să-ți dai seama, sub masca dibace a umorului. Și care – o dată ce-i dai timp să ți se sedimenteze în inimă – are multe să te învețe… Așadar, dacă-mi permiteți un sfat, vedeți când se mai joacă Navigatorul și puneți de-o excursie până la Târgu Mureș. Chiar merită!
Cultural.21 