Două pe față, două pe dos. Despre tot felul de relații deșirate…

Weekend-ul a ajuns la final… Ba chiar a început deja o nouă săptămână…  Și nici nu mi-am dat seama când s-a întâmplat asta… Și nici n-am apucat să vă povestesc despre cum a fost vineri la teatru… Da, iar am fost la teatru. Și da, m-a cam prins furtuna pe drum. Dar auzisem că finalul stagiunii aduce un spectacol nou la Teatrul Național, și eram tare curioasă să aflu despre ce e vorba… Chiar dacă a trebuit să cobor iar în Sala Atelier, unde cred că v-am mai povestit că eu, cu anxietatea mea care încă mă mai bântuie din când în când, nu mă simt neapărat foarte confortabil… Și chiar dacă nu eram eu foarte sigură dacă aveam să rezonez sau nu cu povestea din Două pe față, două pe dos… Dar abia așteptam să le revăd pe scenă pe două dintre actițele mele preferate (n.r. Irina Cojar și Lamia Beligan), așa că m-am prezentat regulamentar la teatru la ora stabilită 🙂

Încă nu știu dacă am rezonat sau nu cu povestea. Dar știu că Două pe față, două pe dos mi-a dat puțin de gândit… Și m-a făcut să-mi dau seama încă o dată de cât de norocoasă s-ar putea să fiu, pentru că toate prieteniile mele cele mai de preț au fost mereu cu bărbați… Piesa asta pune sub lupă – cu umor, dar totuși nu neapărat în glumă – realitatea. Prieteniile mai mult sau mai puțin perfecte ori sincere dintre femei. Cu tot cu invidia care-și face uneori loc. Și cu aparențele înșelătoare pe care multe dintre noi se luptă să le păstreze. Și cu rivalitatea care iese, tot uneori, la suprafață. Și cu toate complicațiile aferente… Relațiile sentimentale. Și felul în care uneori căutăm cu atâta înverșunare fericirea în exteriorul nostru, încât uităm să mai avem grijă de noi pe interior. Și relațiile de familie. Și motivele mai mult sau mai puțin întemeiate care se ascund adeseori în spatele fiecărui pas greșit pe care mulți dintre noi ne putem trezi oricând făcându-l poate chair intenționat…

Două pe față, două pe dos nu e despre tricotat. E despre cât de ușor se pot încâlci sau deșira poveștile dintre doi oameni, fie că vorbim despre prieteni, rude, soți ori amanți ilegitimi. Despre cum ne facem uneori rău încercând să trăim așa cum se așteaptă ceilalți de la noi să o facem. Despre cât de ușor ne mințim pe noi înșine, judecându-i în același timp pe ceilalți. Despre alegeri (ne)potrivite și despre consecințe. Și despre fiecare dintre tipologiile umane ascunse în spatele fiecărui personaj…

Și dacă tot am amintit de personaje, se cade să vorbim și despre actori. Despre distribuția coordonată atent de Ion Caramitru. Ce-aș putea să vă spun? Irina e minunată pe scenă, din nou. Nu știu, are ea ceva al ei care dacă aș fi fost actriță m-ar fi făcut s-o invidiez cu vârf și îndesat. Și Lamia la fel, mai ales că am rezonat mult cu personajul ei din Două pe fată, două pe dos. Iar lor li se alătură cu pricepere, în roluri la fel de bine conturate Brândușa Mircea, Costina Cheyrouze, Raluca Petra, Marius Bodochi și un Tomi Cristin al naibii de simpatic. Și-s buni cu toții. Ceea ce, desigur, știam deja. Și dacă mai sunt pe ici, pe colo câteva detalii care pe mine personal m-au făcut să nu gust pe deplin chiar tot ceea ce-am văzut pe scenă, ei m-au făcut să nu mă mai gândesc la ele și pentru asta le mulțumesc 😉