Adevărul e că nici nu știu cum să apuc articolul ăsta despre Ultima bandă a lui Krapp… De miercuri, de când m-am întors de la Unteatru, mă tot gândesc cum să fac să-mi pun cât de cât ordine în gânduri… Fiindcă mi-e teamă că n-o să pot cuprinde cum se cuvine în cuvinte întreg universul acestui spectacol…
E mișto. Asta e clar. Nu, nu e pentru toată lumea. Și asta e clar. Și nici nu cred că trebuie să fie. Ultima bandă a lui Krapp, la fel ca multe dintre scrierile lui Beckett în general, e genul de spectacol pe care trebuie să-l descoperi cu o maturitate dată. Și ca spectator. Și ca actor. Și ca regizor. Nu e teatru, în forma lui de divertisment. Și nu are absolut nimic din sfera facilului. E teatru, ca o lecție. E parcă mai întâi subtext, și abia apoi text. E despre neputința și singurătatea bătrâneții. Despre farsele pe care ți le joacă nu doar mintea, ci și propriul suflet, atunci când rămâne pustiu. E despre om, în momentele lui cel mai puțin bune. E de un realism dureros. Tragic, aproape. Timp de o oră ești captiv acolo, în mintea alienată a lui Krapp. În intimitatea aproape sufocantă a sălii mici de la Unteatru. Și dai piept cu toți demoni ăia ascunși bine, în semne și simboluri, în text și în decor deopotrivă, care într-o zi s-ar putea să te bântuie și pe tine… E direct spectolul ăsta, deși nu pare. E greu de privit. Și e un spectacol necesar la momentul prezent în peisajul teatral de la noi!
Și e greu și de jucat. Al naibii de greu de jucat. Ultima bandă a lui Krapp nu e doar un alt one man show. E o demonstrație aproape ireală de măiestrie actoricească. Și regizorală. Perosnajul ăsta cere mult de la actorul care-și asumă uriașa sa responsabilitate. Iar textul, în ansamblul lui, nu are cum să prindă viață decât în viziunea genului ăla rar de artist care știe să fie mai întâi psiholog și abia apoi regizor… Și nu pot să vă spun decât că Toma Dănilă pare a fi unul dintre ei. Bine, știam asta de când am văzut Vârstele lunii 😉 Iar Constantin Cojocaru în pielea lui Krapp te lasă pur și simplu fără cuvinte. Și nu mă puneți să vă dau detalii pentru că nu pot… Trebuie să mergeți și să vedeți cu ochii voștri, pentru că doar așa veți înțelege profunzimea și curățenia performanței acestui om.
Habar n-am dacă am fost câtuși de puțin coerentă în tot ce-am spus. Nu prea am obiceiul de a reciti cele scrise, așa că nu-mi rămâne decât să sper că da… Ideea e că Ultima bandă a lui Krapp e un spectacol ce nu ar trebui ratat. Cu mențiunea că da, e o provocare pe care nu ar trebui să o accepți decât dacă ești gata să faci față răspunsurilor cu care te vei întâlni… Repet, te răvășește. Și nu, nu-i ușor să te aduni după. Dar felul în care-ți rearanjează spectacolul ăsta ideile în minte nu-i de ici, de colo… Și dacă știi cum să privești tot haosul ăla aparent de pe scenă și să-ți însușești fie și numai o părticică din tot ce se ascunde acolo, atunci sigur vei pleca din sală mult mai câștigat decât ai putea crede…
Cultural.21 