INTERVIU. Victoria Dicu: Meseria de actor fără iubire e pierdută…

E imposibil să n-o iubești pe Victoria Dicu. E minunată pe scenă. Și în afara ei. E una dintre actrițele mele preferate, pentru energia și lejeritatea cu care vine în fața publicului. E un om atât de cald, de deschis și de sincer și eu o admir mult de tot pentru asta. Și pentru pasiunea cu care face ea teatru. Și pentru cât de mișto se îmbracă. Și pentru tot ce face ea alături de Julieta Georoiu la Victoria Art. Și pentru zâmbetul mereu prezent. Și pentru o groază de alte lucruri. Și mă bucur nespus că am avut ocazia să o cunosc și să o țin puțin de vorbă… 🙂

Am sã încep cu o întrebare pe care i-ai adresat-o tu nu demult înainte de spectacol unui coleg de-al tãu de „bârfe” (n.r. Bârfe, zvonuri și minciuni, spectacolul Teatrului Național)… Cum te-a ales pe tine meseria asta frumoasã?

Cum m-a ales? Pãi… eram undeva prin clasa a 5-a. Și destul de zvârlugã, cã eu de micã am fost așa, plinã de energie, de inițiativã… Mi-a plãcut tot timpul sã fiu în mijlocul evenimentelor. Și doamna dirigintã vãzând cã am aceastã calitate a venit și mi-a zis Victoria, nu vrei tu sã faci un spectacol la sfârșit de școalã? Și eu i-am zis Da. Cum sã nu? Și-am fãcut Amintiri din copilãrie. Și evident cã dacã aveam în mânã pâinea și cuțitul, mi-am ales eu Nicã. Personaj principal 🙂 Am fãcut costume, am fãcut decoruri… Am luat toate hainele pãrinților mei de acasã, mai ales pe-ale mamei, și-am început sã le împart colegilor… Și-am ajuns în ziua spectacolului într-o salã de 500 de locuri – dacã nu chiar mai multe – la Casa de Culturã din Galați… Și îți dai seama cã a ieșit parodie dupã Amintiri din copilãrie. N-avea nicio legãturã cu originalul lui Creangã. În schimb diriginta mea a venit plângând de râs la mine și mi-a zis Tu trebuie sã faci meseria asta! Eu n-am vãzut în viața mea așa ceva! Și eu i-am mulțumit pentru sfat și mi-am vãzut de ale mele. Dar probabil cã am pãstrat undeva stocatã ideea asta. Fiindcã mult timp dupã, prin clasa a 12-a sau a 13-a – eu fãcând 5 ani de liceu la Pedagogic – m-a luat o prietenã de-a mea și m-a dus la teatru. Și atunci am intrat eu în mirajul ãsta al scenei. Mi s-a pãrut fascinant sã vãd cum poți sã intri în pielea altcuiva, a unei alte persoane. Și-am rãmas la o petrecere cu actorii în seara aia, dupã spectacol. Și-am descoperit o lume nebunã. Și liberã și eliberatoare… Așa mi s-a pãrut atunci. Și probabil cã toate astea m-au fãcut sã accept sã dau la Actorie. Timp în care eu am și lucrat ca profesor de religie. Terminasem Liceul Pedagogic și aveam și-un atestat pe religie așa cã am putut sã predau 2 ani cât eram și studentã… Bine, așa am ajuns sã fac teatru. Dar cum m-a ales meseria asta cred cã am aflat abia mai târziu… Fiindcã da, faci facultatea, îți spun profesorii cã-i mai bine, cã-i mai rãu, îți dau niște calificative… Dar în momentul în care începi sã faci asta conștintizezi cã trebuie sã lucrezi cu tine în primul rând. Sã ajungi la o șlefuire a ta… Tot vorbim despre modele. Evident cã și eu am foarte multe modele și respect enorm foarte multe persoane din breasla asta. Dar tind spre mine cât mai mult și vreau sã mã cunosc și sã mã descopãr cât mai mult pe mine… Și mi-am dat seama cã m-a ales teatrul tocmai fiindcã din douã meserii pe care le am – actor și pedagog – dacã ar fi ca eu sã aleg doar una, aș alege fãrã îndoialã actoria.

Dacã te-ai întâlni acum cu Victoria de acum 10 – 15 ani…

M-aș speria! (râde) Nu, cred cã m-aș speria frumos cumva… Aș vedea o copilã smotocitã, îmbujoratã, cu pãrul vâlvoi care ar vrea sã le facã pe toate. Sã dãrâme munți… Și i-aș spune Da, dãrâmã-i acum. Dar ai sã vezi cã la un momen dat o sã înveți sã o iei mai ușor și sã faci pas cu pas. Și-ai sã ajungi sã înveți și despre rãbdare, și la înțelepciune și la tot… Eram ca o piatrã pornitã dintr-o praștie atunci. Și cred cã sunt în continuare și încã învãț sã mã redescopãr.

Ce ți se pare ție cel mai frumos la meseria de actor? Și ce-ai schimba?

Mi se pare frumos faptul cã e o meserie grea. Și cã te provoacã tot timpul. Cu cât pare mai simplu, cu atât gãsești cotloane în care sã cotrobãi. Și asta mi se pare fascinant! Iar dacã ar fi sã schimb ceva, poate cã aș adãuga un pic mai multã iubire în inimile noastre de artiști… Parcã a început sã ne lipseascã, așa simt eu. Și meseria asta fãrã iubire e pierdutã.

S-a schimbat teatrul în ultimii ani?

Acum 10 -11 ani când am început eu sã fac meseria asta am cunoscut un om minunat. Pe doamna Mirela Nicolau, care e actor la Teatrul Evreiesc. Și profesor la noi în școalã, la Victoria Art. Noi ne-am cunoscut la teatrul din Giurgiu, unde am avut eu un post prima datã. Și țin minte cã-mi povestea despre turneele de pe vremuri, pe care eu nu le-am prins… Și mi-aș dori sã ajung sã trãiesc mirajul acelor turnee despre care îmi povestea dumneaei. Cu toate greutãțile de atunci, din comunism… Acum parcã avem totul, dar nu mai știm sã ne bucurãm… Am luat toatã vria asta din afarã și-am adus-o în acest fenomen al teatrului. Care e totuși un fenomen aparte. O meserie aparte. E o lume aparte, care are nevoie de rãbdarea ei. Mie asta mi se pare schimbat… Nu mai avem rãbdare pentru noi și pentru procesul ãsta atât de frumos…

Dramã sau comedie?

Ce întrebare grea! Comedie, cred. Cu toate cã-i mult mai greu sã faci comedie decâ dramã. Și regret enorm cã nu existã un festival mare de comedie. Dar poate se trezește cineva și-l face sã se întâmple… Așa cum avem Festivalul Național de Teatru, care e 99,9% despre dramã, sã avem un festival de comedie. Acum nu prea existã comedie care sã fie premiatã și nu înțeleg de ce… Suntem noi ca oameni cu toții triști?!? Și da, eu cu toatã inima fac oricând comedie. Am jucat dramã. Am avut șansa unor roluri extraordinare pentru mine, așa cum e cel din Eden, pe care nu m-am gândit c-am sã-l fac atât de repede… Dar cum sã spun? Tot spre comedie trag. Spre exemplu Obiceiuri necurate, în care joc la Bulandra… E comedie plinã și aș putea sã joc spectacolul ãsta oricând. Ca multe alte spectacole de gen, de altfel 🙂 Și cred cã lumea are nevoie de comedie. Trãim cumva ca-n vremuri de rãzboi – un rãzboi intern – și avem nevoie de elementul ãsta. De zâmbet. De comedie. Și suntem parcã un pic prea serioși. Așa cum libertatea a ajuns sã fie prost înțeleasã, la fel se întâmplã și cu seriozitatea…

Trei actori preferați?

Hmm… Trei? Maia Morgenstern. Ca actor, dar mai ales ca om. Pentru cã este un om absolut superb. Tamara Buciuceanu, fãrã doar și poate. Și Ștefan Iordache, Dumnezeu sã-l odihneascã… Dar mai sunt și alții… Îmi place de exemplu Tania Popa, dintre actorii tineri. O ador! Îmi place Mihai Calotã. Îmi place Crina Semciuc, cu care am lucrat foarte frumos pe scenã… Sunt mulți colegi apropiați de generația mea care sunt foarte buni și care îmi plac… De fapt, știi care actori îmi plac? Cei care dupã nebunia lumii ãsteia în care trãim, rãmân curați. Și care își pãstreazã traiectoria lor. Ei sunt actorii mei preferați. De asta primul meu exemplu a fost Maia Morgenstern, pentru cã are o traiectorie frumoasã și este o doamnã în adevãratul sens al cuvântului și eu o respect enorm.

E greu sã rãmâi pe drumul tãu în teatrul de azi?

Foarte greu. Pentru cã, la fel ca în orice alt domeniu, dacã ești puțin diferit sau vrei sã spui ceva sau sã ai o altã atitudine, ești bumbãcit. Asta ca sã folosesc un cuvânt mai moale. Cu toate cã ești apreciat. Eu sunt convinsã cã cei care te bumbãcesc te apreciazã. Dar știi cã existã un proverb cu vulpea care când n-ajunge la struguri…

…nici like nu mai dã, nu-i așa? :))

Sã știi. Fiindcã dacã e sã extrapolãm așa puțin spre Facebook, primesc extrem de puține like-uri din partea colegilor la postãri care țin de chestii culturale sau de ceea ce fac eu la Victoria Art… De ce? Nu știu care e fenomenul… Nu vreau sã fac din asta o obsesie, dar nu-i normal. Calitatea trebuie apreciatã, oricât de mult te doare. Și-am zis tot timpul, dacã e vreunul dintre colegii mei sau dintre oamenii de artã în general care-și dorește sã facã ceva mai mult, îl aștept oricând alãturi de mine. Existã atât de multe proiecte și e loc pentru fiecare… Și nu înțeleg de ce trebuie sã blamãm ce fac ceilalți… Și chiar am rãmas cu un regret imens dupã ce am rugat un mare actor sã vinã sã le vorbeascã adolescenților de la școalã și a refuzat. Și nu e vorba cã a refuzat, dar a fãcut-o într-un mod destul de urât. Și asta mã dezamãgește și mã întristeazã… Dar din fericire nu mã oprește! Am întâlnit foarte multe reacții de genul ãsta, și tot am mers mai departe. Și asta fiindcã, pe de altã parte, am întâlnit și foarte mulți oameni foarte frumoși. Uite, de exemplu la Festivalul de Teatru al Adolescenților Victoria Art din iunie, inițiat de colega și prietena mea Julieta Georoiu. Am avut alãturi, în juriu niște oameni absolut minunați: Tania Popa, Monica Davidescu, Silviu Biriș și Cristi Iacob. Patru oameni extraordinari, care ne-au susținut de la început. Și vreau sã spun cã pânã sã afle cã sunt și niște remunerații cât de mici la acest festival, nu m-a întrebat unul dacã e plãtit sau cât e plãtit. Au venit cu toatã inima și apreciez enorm asta. Și mã plec în fața lor!

Și dacã tot ai amintit de festival… Cum ți se pare generația asta care vine din urmã? Fiindcã eu una nu mã pricep, dar i-am vãzut foarte implicați pe copiii, și pe scenã și în afara ei…

Vezi, eu lucrez cu grupele de adulți la școalã și nu iau atât de mult contact cu adolescenții. Am lucrat însã cu trupa liceului Creangã în cadrul proiectului Cinci Licee – Cinci Teatre și am cunoscut astfel și adolescenții. Sunt total diferiți fațã de cum eram noi. Și cu ajutorul lor am putut susține Festivalul de Teatru al Adolescenților Victoria Art. Mã refer aici la partea de voluntariat, care e și foarte importantã și foarte grea. Îl avem pe Radu Baciu, un adolescent care a trecut puțin prin mâinile mele, dupã care a ajuns sã se alãture trupei Victoria Art pe partea asta de organizare. E extraordinar. Și sper ca toți copiii care trec pe la noi sã-și pãstreze traiectoria asta de care tot vorbesc eu. Am întâlnit mulți oameni minunați. Și gândește-te cã în timp ce alți copii de vârsta lor stau doar pe tabletã, cei din trupe au muncit ore întregi ca sã facã într-o lunã și jumãtate ceea ce ai vãzut și tu pe scenã. Un fel de mini-musical, cu mișcare, cu costume, cu dans, cu voce, cu text, cu tot… E minunat. Ei sunt minunați!

Cât de greu v-a fost sã-i departajați la final?

Foarte greu. M-a bucurat, fiind deja la a 2-a ediție, sã vãd o competițe frumoasã. Pentru cã face bine competiția de genul ãsta. Și m-a bucurat cã unii dintre cei care anul trecut au fost pe ultimele locuri și-au dorit să facă ceva mai mult și chiar au arătat pe scenã ceva mai bun și mai complex și mult mai curat. Mi-a plãcut sã vãd cã existã curãțenie la copiii ãștia și cã nu se atinge nimeni de ea… Și da, a fost foarte greu. Pentru cã au venit trupe foarte bune și foarte bine pregãtite. Au avut și puțin mai mult timp fațã de anul trecut și s-a vãzut… Dar a fost greu. A fost de exemplu bãtãlie, dacã pot sã zic așa, între Dirty Dancing și Douã Loturi. Primul a fost amplu, cu costume, cu coregrafie, cu decor mult. Și bazat pe un film fascinant… Cel de-al doilea a fost diferit. Simplu. Punct ochit, punct lovit. Și cum sã-i departajezi? Fiecare prezintã un alt stil, altceva… Dar în final alegi trupa care are cele mai multe bile albe. Te uiți la curãțenie, la echipã, la cum lucreazã, la cum și-au îndeplinit sarcinile, la cum poartã costumul, la detalii…

Pe Julieta am întrebat-o înainte de festival de cine ar trebui sã le fie cel mai fricã copiilor la jurizare. Acum, dupã festival, te întreb pe tine. Cine a fost cel mai „rãu” jurat? Fiindcã i-am vãzut pe toți luând notițe, punctând o groazã de lucruri la feedback, și de bine și de rãu…

Noi spunem cã Monica Davidescu e „doamna dirigintã” (râde). Ea a punctat – exact așa, ca un diriginte – lucrurile pe care le discutam noi înainte și cu care cãdeam toți de acord. Dar ea a fost cea care a luat mereu atitudine și le-a spus copiilor ce-a fost bine, ce-a fost mai puțin bine. Și foarte bine a fãcut. Dar jurați „rãi”? N-a fost cazul. Așa, cu toții am avut momentele noastre. Chiar și eu, trebuie sã recunosc, la una dintre trupe am fost foarte durã. Din pãcate la feedback te adresezi celor pe care-i ai în fațã, copiilor. Dar de cele mai multe ori nu e vina lor, e vina coordonatorului de fapt. Așa cum un pãrinte e responsabil de cum crește un copil, așa e și aici. Și-am vãzut o manierã de prezentare a spectacolului în primul rând total nepotrivitã pentru vârsta lor. Și aici clar nu sunt ei vinovați. Și au fãcut totul la suprafațã. Și le-am spus Ok, dacã voi faceți acum așa, dacã vreți sã faceți o carierã din asta – sau dacã alegeți orice altã carierã – cum o sã meargã lucrurile dacã nu aveți la bazã niște principii corecte? Atunci da, eu am fost cea mai durã la feedback. Chiar s-au uitat și colegii mei din juriu foarte mirați la mine :))

Hai sã vorbim și despre elevii tãi de la Victoria Art. S-a întâmplat ca vreunul dintre ei sã-și schimbe meseria și sã se apuce de actorie dupã ce a venit la voi la școalã?

Da, sã știi cã s-a întâmplat. Am un cursant care chiar și-a schimbat meseria. Am mai mulți. Dar îl pomenesc pe el primul, fiindcã sunt foarte mândrã de el. De Dorin Enache e vorba. El lucra în IT și la 34 de ani a dat la actorie. Și iatã cã acum are și un spectacol la TNB, în proiectul 9G. Mi s-a pãrut fenomenal, sã o iei așa de la capãt. Mai ales cã el a lãsat un job unde câștiga foarte bine. Dar el a decis sã lase deoparte partea financiarã și sã se ocupe de partea sufleteascã, de ceea ce-l împlinește. Eu îl aveam pe el în grupã la Victoria Art de vreo 6 ani. Dupã care a intrat la UNATC. Și m-am bucurat cã sistemul nu l-a îndepãrtat de esența lui. Și mai e și Cãtãlin Nicolau. Un alt elev de-al meu care a intrat la teatru. Și acum lucreazã la Cirque du Soleil și sunt foarte fericitã sã știu cã face lucrul ãsta… Diana Mereu a fãcut și ea actorie… Și am o doamnã criminalist în grupã, Georgeta Stoian. E extraordinarã! Cum spunem noi, ar fi bãtut la fund multe actrițe profesioniste. A fãcut niște roluri de-am rãmas toți mascã. De la Martirio în Casa Bernardei Alba – o compoziție extraordinarã! – pânã la asistenta șefã din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Bine, și eu nebunã sã aleg asemenea texte! Dar am avut și cu cine sã lucrez. Și am învãțat și eu foarte multe de la ei. Am învãțat multe unii de la ceilalți, dincolo de actorie. Uite, un gest pe care l-au fãcut și care mi-a rãmas în suflet. Era aproape de 8 martie. Și bãieții mei au luat 2 sau 3 gãleți pline de flori, iar dupã spectacol au împãrțit flori mie și colegelor lor de scenã, apoi tuturor femeilor din salã. Doamnele au plecat plângând din salã în seara aia. M-au cucerit întru totul atunci. Și sunt convinsã cã au rãmas în sufletul unor oameni prin gestul lor.

Ai știut de la început cã vrei sã faci treaba asta cu școala de actorie sau s-a întâmplat pur și simplu?

A fost un vis de-al meu. Când eram la Giurgiu, din 320 lei cât luam pe-atunci ca actor debutant cu câte 1 leu tot luam costume de la second hand și undeva mi-am stocat informația asta cã la un moment dat o sã am o școalã de actorie. Mi-am dorit chestia asta. Și s-a întâmplat sã mã întâlnesc cu Julieta. Am ieșit la o cafea și-am descoperit cã avem visul ãsta în comun. Și a doua zi am depus actele și-am fãcut școala asta care uite ca are deja 6 ani. Și-am trecut prin toate nebuniile posibile. Pentru cã fãrã ajutor și fãrã cineva care sã te susținã și fãrã altfel de compromisuri e greu. Și revenim la povestea cu drumul… Nu-i ușor sã-ți ții drumul, dar noi am vrut sã fie așa. Drept și corect, fãrã sprijin de vreo altã naturã. Școala asta a fost fãcut cu un scop nobil și mã bucur cã a rãmas așa. Chiar dacã puteam sã facem din asta un business…

Coordonezi iatã de 6 ani cursanții de la Victoria Art… Dar te-ai gândit sã iei rolul ãsta și mai în serios și sã te îndrepți și înspre regie?

Sã știi cã da, m-am gândit. Și probabil cã o sã și încerc un proiect în zona asta. Tot din dorința de a-mi depãși limitele și de a mã observa pe mine într-o situație datã. Cred cã regizorul trebuie sã fie în primul rând un bun psiholog. Și sã știe sã-și aleagã echipa potrivitã. Și e o muncã genialã. Dar cred cã trebuie sã mai capãt puținã experiențã, în ceea ce mã privește. Și sã mai observ puțin fenomenul din afarã. Și sunt convinsã cã așa cum m-a ales pe mine meseria asta de actor, o sã mã caute și cea de regizor dacã o sã fie cazul. Eu sunt pregãtitã. Am fereastra deschisã. Dar cred cã e un timp al fiecãrui lucru și atunci îl aștept 🙂

Dar un one woman show?

Da, și la asta m-am gândit! Sper din tot sufletul sã fie sãnãtos omul cu care m-am gândit eu sã lucrez, fiindcã trece acum printr-o perioadã grea… Nu știu sã zic când, dar se va întâmpla și asta. Vreau sã mã reprezinte și sã existe un mesaj acolo despre ceea ce fac eu…

Ce determinã pânã la urmã un actor sã-și asume o asemenea responsabilitate? Fiindcã gurile rele spun c-ar fi vorba doar de o dozã de narcisism, dar eu cred cã e totuși o responsabilitate enormã sã fii singur pe scenã…

Eu cred cã totul în viața asta e despre mãsurã, pe care o afli mai devreme sau mai târziu… E tot despre a-ți depãși limitele. Nu-i ușor, evident. Nu mai ai ajutorul partenerilor pe scenã, ești singur… Dar ce anume determinã un actor sã-și doreascã asta, nu știu… Poate cã uneori frustrarea cã nu a fãcut pânã la momentul respectiv lucruri de care este capabil. Pentru cã la un moment dat simți cã ești capabil de mult mai mult… Sunt atât de multe lucruri în interiorul unui actor și la un moment dat vine o etapã când vrei sã arãți toate astea… Sau poate sã fie pânã la urmã și narcisism… Fiecare cred cã are motivele lui… Eu dacã ar fi sã fac asta, mi-ar sã lucrez cu ideea de trecere dinspre copilãrie înspre moarte. Și probabil cã one woman show-ul meu va fi despre asta. Nu știu de ce, dar îmi place foarte mult ideea de a descoperi etapele din viața unui actor așa… Și când va veni momentul potrivit, sigur o sã fac asta. Doar cã nu vreau sã mã mai pripesc cu nimic acum. Vreau sã mã bucur de moment. Înainte fãceam planuri, mã grãbeam. Numai cã nu știm ce se întâmplã cu noi azi. Nu știm dacã mâine o sã mai fim sau nu… Și trãiesc și foarte frumos tot ce mi se întâmplã, și chiar nu mai simt nicio presiune. Îmi trãiesc viața personalã, fiindcã noi cam avem tendința de a o lãsa pe ultimul loc… Și proiectele se vor rândui ele la timpul lor.

Apropo de viața de dincolo de scenã. Cum reușești tu sã-ți pãstrezi liniștea și echilibrul? Pentru cã voi nu prea aveți weekend-uri libere, nici sãrbãtori. Și mai venim și noi, publicul, sã vã secãtuim de toatã energia…

Lasã cã-i bine, veniți! Eu plec din București. Des. Cum am o zi liberã, și dacã e și soțul meu liber, plecãm imediat la munte. Sau oriunde. Undeva unde sã pot sã-mi împrospãtez mintea, ochii… E foarte important pentru mine sã plec de acasã. Marea mã încarcã foarte mult. Și pe lângã asta, eu gãsesc din plin fericire și liniște acasã. N-am crezut cã o sã ajung sã spun asta, pentru cã am plecat de la o adolescentã și o tânãrã atât de zvârlugã și de agitatã și am ajuns azi sã spun cã de drag mã duc acasã și de drag aștept sã mã întâlnesc cu soțul meu. Sã stãm de vorbã, sã vedem ce-a fãcut fiecare în ziua respectivã. Pur și simplu sã stãm împreunã… Și faptul cã în jurul meu existã respect, liniște și dragoste în cel mai pur sens al cuvântului pe mine mã încarcã foarte mult. Mi-am dat seama cã fãrã echilibrul ãsta riscãm fie sã ne îmbolnãvim, fie sã ajungem pe la balamuc, fie sã ne vãrsãm oful pe ceilalți și sã ne înrãim… Mi s-a întâmplat și mie, dar cred că trebuie să avem grijă, fiindcã pânã la urmã toate astea ricoșeazã tot în noi și ne otrãvim noi înșine.

Cât de mult conteazã sã ai ceva, cât de puțin, în comun cu personajul?

Cu cât ai mai multe lucruri în comun cu personajul, cu atât e mai greu. Fiindcã te apropii de tine însuți, lucrezi cu tine… Și cum te apropii de tine, parcã frige. E mult mai greu, fiindcã personajul îți pune practic o oglindã în fațã… Și mai depinde și de cum alegi sã-l abordezi tu. Fiindcã dacã-l abordezi tehnic, ca pe o hainã pe care tu trebuie sã înveți sã o porți, e mai simplu. Dar dacã vrei sã și privești în oglinda aia de care ziceam, atunci e un pic mai complicat… Pentru cã vezi cum ești tu de fapt și trebuie sã lucrezi la înțelegere, la acceptare… Și depinde și cât ești dispus sã arãți pe scenã. Fiindcã noi lucrãm pânã la urmã cu vulnerabilitãțile noastre și de asta eu cred cã e mai greu… De exemplu în Eden, eu vorbesc despre golul singurãtãții absolute. Un lucru care sunã așa metaforic, dar care e foarte greu de trãit. E momentul în care intri în casa ta și simți cum urlã pereții de singurãtate. Și nu trebuie sã fii neapãrat singur. Poți sã ai și pisicã, și iubit(ã) și orice, dar cu toate astea sã fii singur. Și atunci, cum poți sã joci chestia asta dacã n-ai trãit-o vreodatã? Ți-o imaginezi. Dar dacã ai trãit e altceva. Mie mi s-a întâmplat ca atunci când lucram la personajul ãsta sã trãiesc singurãtatea asta absolutã. Și vezi, noi pânã la urmã lucrãm cu vulnerabilitãțile noastre… Am lucrat un an la proiect, la rolul respectiv… Și o felicit pe Cristina Giurgea cã m-a dus strada pe unde am vrut eu ca sã ajung unde a vrut de fapt ea. Fiindcã asta înseamnã de fapt un regizor bun, dacã mã întrebi pe mine. Și ea mi-a dat libertatea sã jonglez cu stãrile mele. Și a ales ce-i mai reprezentativ pentru mine pe scenã… Și a fost un rol foarte apropiat de ce trãim eu atunci și am înțeles și mi-am asumat cã da, sunt și asta. Pe lângã persoana aia vivace și veselã tot timpul am avut și momentele mele de depresie, de singurãtate… Și veneau oamenii dupã spectacol și-mi spuneau cã e crunt ce arãt eu acolo pe scenã. Și da, e crunt. Dar e parte din viața noastrã. Fiindcã sunt convinsã cã fiecare dintre noi, în diverse etape am trãit sau vom trãi și treaba asta…

E teatrul o formã de terapie și pentru actori? Fiindcã pentru public e, asta-i clar. Sau cel puțin pe mine personal m-a salvat și nu cred cã sunt singura…

Da, clar este. Și pe mine m-a salvat. Eu în terapia mea am aflat… Vorbeam cu terapeuta mea și mi-a spus la un moment dat Sã-i mulțumești lui Dumnezeu cã ți-a dat meseria asta! Cã având o energie atât de puternicã, un tãvãlug atât de mare, poți sã o iei pe arãturã dacã nu știi sã canalizezi totul. Și da, pot sã spun cã e o terapie. Dar atunci când e fãcutã corect, salvator. Petru cã dacã te centrezi pe ego, nu mai e terapie. Ba chiar poate sã devinã un instrument de autodistrugere. Fiindcã pânã la urmã e o meserie a ego-ului. Și atunci dacã nu-i dai doar partea lui și-i oferi totul, riști sã te înghitã. Dar altfel, da. Teatrul e o formã de terapie. Pentru cã ai ocazia sã procesezi tot ceea ce se întâmplã cu tine. Și poți sã înveți lucruri. Sau sã testezi lucruri. Dacã nu în specatacol, mãcar în repetiție. Ce poate fi mai minunat decât meseria asta, care-ți dã posibilitatea sã fii orice?

Vorbeam nu de mult cu un coleg de-al tãu de breaslã despre teatru și mi-a spus o chestie care mi-a rãmas așa, întipãritã în minte. Mi-a spus cã e extrem de importantã generozitatea pe scenã. Și nu doar sã știi sã dai, ci și sã primești…

Da, așa e. Și cât dai, tot atât de mult primești. Poate chiar mai mult. Și e o vorbã foarte bunã care spune cã adevãrul meu stã in partener. Dacã el e bun și oferã pe scenã, nu are cum sã mã facã pe mine mai puțin bun sau sã mã șteargã de tot de acolo din scenã. Din contrã, propulseazã ce-am în mine și mã face și pe mine mai bun. E ca un joc de ping-pong. E nevoie de doi. Și important e cum dai mingea ca s-o primeascã cel din fața ta și sã o trimitã la fel de frumos înapoi cãtre tine… Și conteazã enorm cum ești tu ca om. Am mai spus asta, și amintesc iar pentru cã e important. Și se vede pe scenã. Scena e ca o carte de vizitã. Poate pãcãli, da. Sunt actori tehnici foarte buni care pãcãlesc și în spate nu se aflã neapãrat niște caractere foarte generoase. Dar nu mereu. Pe scenã se vede caracterul. Se vede cum lucrezi cu partenerul. Și simți când nu ai dat ce trebuie, pentru cã nu primești… E un pic cam ca în viațã. Mie îmi place sã fiu generoasã în scenã, și sã fiu vie, și sã fiu deschisã și atentã… De asta nici nu-mi e fricã de accidentele din scenã. Nu mi-a fost niciodatã. Bine, nu mã gândesc la chestii grave. Vorbesc de treburi gen spartul unui pahar, sau o replicã pe care n-o primești la timp, așa ceva. Și lucrez mereu cu mine, fiindcã nu-mi doresc și nu e nevoie sã mã enervez sau sã dau vina pe celãlalt pentru cã n-am primit eu o datã la timp replica. E o meserie vie, și în permanentã schimbare. Și eu mã bucur de ea și îmi doresc sã fiu un coleg generos pe scenã. Și sper cã sunt!

Sã ne imaginãm cã într-o dimineațã te-ai trezi stãpânã peste tot ce ține de teatru. Care ar fi primul lucru pe care l-ai face?

Ah, ce responsabilitate imensã! Aș picura iubire. Câte-o picãturã de iubire în inima fiecãruia. Inclusiv în a mea. Știu cã am mai vorbit despre asta, dar chiar avem nevoie. Iubirea e în noi, dar am ascuns-o bine undeva. Și trebuie sã avem puțin acces din nou la ea ca sã ne salvãm…

Hai cã am ajuns și la ultima întrebare, cu care stresez eu pe toatã lumea… Dacã ai putea avea orice super putere, care ar fi?

Hmm… Mi-aș dori sã zbor. Cred cã-i fascinant sã fii pasãre. Sau… ba nu, fãrã sau. Mi-aș dori sã zbor. Punct. Nu știu sã-ți explic de ce. Probabil cã e tot un soi de libertate cãtre care tind eu 🙂

 

 

Just a reminder: Opiniile exprimate de către persoanele intervievate sunt strict personale și nu reflectă poziția Cultural.21 față de situațiile, persoanele sau faptele în discuție 🙂