Marți seară am poposit la Teatrul Evreiesc. După ce evident că am reușit cumva să mă rătăcesc pe drum și era cât p-aci să întârzii, dar asta nu mai are importanță acum…  Și am văzut în sfârșit un spectacol pe care-l „vânam” de mult timp. Nu știam mare lucru despre În vizită la domnul Green. Știam însă cine semnează regia și eram foarte sigură că trebuie să fie un spectacol bun… Și chiar dacă nu aș fi avut nicio idee despre maestrul din spatele poveștii, tot mi-aș fi dat seama imediat că e mâna lui Erwin Șimșensohn. Fiindcă poate mi se pare mie, dar Erwin are o amprentă inconfundabilă. Și un fler incredibil pentru poveștile cu tâlc…

Nu, n-aș vrea să vă povestesc nimic despre ce se petrece pe scenă, pentru că dacă încă nu ați văzut spectacolul mi-ar plăcea să-l descoperiți voi singuri… Am să vă spun însă că În vizită la domnul Green e unul dintre acele spectacole care te ia puțin pe nepregătite. Ceea ce e de bine… Piesa asta spune verde-n față ce are de spus. Te face să zâmbești. Te păcălește cu un umor temperat, dar perfect dozat. Și în tot acest timp, undeva în spatele acestor aparențe lejere, se construiește drama… Și apoi te face să plângi… Și să-ți pui întrebări. Și să cauți răspunsuri. Și să înțelegi că nu, n-ar trebui să mănânci niciodată singur seara, când ajungi acasă… În vizită la domnul Green vine să ne învețe pe fiecare dintre noi câte ceva despre o groază de lucruri mega importante, dacă-mi permiteți exprimarea… În mai puțin de o oră și jumătate, Tudor Aaron Istodor și Virgil Ogășanu fac nu doar o demonstrație incredibilă de actorie, ci și o pledoarie pentru acceptare. Pentru asumare și iertare. Pentru renunțare la prejudecăți…. Și ne vorbesc prin personajele lor – însă cu o emoție izbitor de reală – despre familie. Despre încredere. Despre cât de ușor ne este să judecăm și cât de greu ne este să ne oprim o clipă și să încercăm să-nțelegem… Despre prietenie. Și despre iubire, în toate formele ei.

E un spectacol frumos, care-și face auzit mesajul fără să rănească, fără să jignească și fără să îndepărteze spectatorul. Ba din contră, parcă pe măsură ce povestea se dezvăluie, spectatorii devin și ei mai implicați în conflict. În vizită la domnul Green spune o poveste care ar putea fi, până la urmă povestea oricui. Pentru că, dacă mă întrebați pe mine, atât domnul Green cât și Ross Gardiner nu sunt altceva decât metafore. Simboluri ale unor tipologii umane reliefate cu o finețe care te face să te întrebi dacă Erwin chiar e regizor și nu psiholog…. Vorbim de un text greu, care consumă deopotrivă și actorul și spectatorul și care cere mult de ambele părți. Și nu o spun eu. O spun aplauzele greu de stăvilit de la final. Și o spune privirea din ochii lui Tudor. Și nimic nu mă face pe mine personal să simt mai multă recunoștință pentru acești oameni minunați care fac teatrul posibil decât momentul în care întrezăresc la aplauze licărirea unei lacrimi în colțul ochilor unui actor…