Am fost la film. N-am vrut inițial să merg la Cold War. Din ce citisem pe net, mă temeam să nu fie o poveste de dragoste din aia dulce și lacrimogenă deopotrivă și mie poveștile de genul ăsta nu prea-mi plac… Da, eu-s o romantică mai neconvențională așa… Dar să revenim. Așa cum spuneam, am văzut Cold War. Mai mult de gura însoțitorilor… Și aș minți să spun că nu mi-a plăcut un pic filmul ăsta.
Cold War e despre doi oameni care se îndrăgostesc la momentul nepotrivit. Doi oameni pe care destinul – sau poate mai degrabă propriile alegeri?! – îi despart… Și care se vor căuta apoi mulți ani, prinși între iubire și dorința de a-și găsi împlinirea în carierele lor de muzicieni… Filmul ăsta nu e chiar unul de dragoste. E ceva mai complex de atât… Filmul ăsta vorbește despre zbuciumul unei sociatăți est-europene în anii ’50 -’60. Și despre viața de artist, cu toate nuanțele ei. Și nu, nu sunt toate în tonuri de roz… E despre cum uneori dragostea, oricât de pasională ar fi ea, nu e de ajuns. Sau e, poate, prea mult… E despre alegeri, orgolii și consecințe. Despre cât doare atunci când se întâmplă să întâlnești persoana potrivită la momentul nepotrivit… Despre visuri împlinite și mai apoi spulberate și vice versa…
Și da, povestea de iubire e foarte frumos încadrată în Cold War. Nimic exagerat. Nimic prea siropos. Nimic prea departe de limitele realității. E credibil și e frumos totul. E așa cum e și-n viață. Cu suișuri și coborâșuri, cu capricii, cu compromisuri pe care suntem sau nu dispuși să le facem, cu momente nebune de pasiune și cu momente care dor al naibii… E un soi de firesc în relația asta tulbure dintre Wiktor și Zula care mie personal mi-a plăcut. Nu, n-am plâns la filmul ăsta. Și nici n-am râs… Am stat însă cuminte pe scaun și-am privit. Și-am învățat ce era de învățat. Și am plecat de la cinema gândindu-mă ce-aș fi făcut eu în locul lor. Și cred că asta înseamnă că ceva din mesajul filmului a ajuns unde trebuia, nu-i așa?
Nu, Cold War nu e neapărat cel mai mișto film pe care l-am văzut. Cel puțin nu după gustul meu… Dar nu-mi pare rău c-am mers la cinema… Fiindcă are multe de spus povestea asta. Și e construit frumos filmul. Și e puțin mai altfel, într-un peisaj cinematografic ce uneori devine parcă prea monoton și predictibil… Și e un film curajos, aș spune. Fiindcă nu, nu e cu happy end. Sau oare e? Asta cred că rămâne la latitudinea fiecăruia…
Cultural.21 