The Night Alive. Sau despre acea realitate nevăzută…

Am ales să-mi închei aventura teatrală pe 2017 acasă, la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești. Așa că aseară am fost la The Night Alive, un spectacol care a avut premiera cu doar o lună în urmă și despre care nu știam foarte multe. Un spectacol bun, care mie mi-a plăcut…

Ca să fiu sinceră, nu știu exact ce anume m-a făcut să merg la The Night Alive. Probabil că a fost, din nou, instinctul. Știam cumva că va fi un spectacol care să mă împingă dincolo de zona mea de confort – ceea ce s-a și întâmplat! – și cred că aveam nevoie de asta. The Night Alive aduce pe scenă o realitate pe cât de dureroasă, pe atât de ușor de ignorat pentru mulți dintre noi. Nu e un spectacol simplu. Nici de jucat, nici de privit. E un spectacol care spune cu o sinceritate izbitoare o poveste pe care eu cred că e neapărat necesar să o ascultăm. Și să încercăm să o înțelegem. Povestea unor oameni aflați cumva la marginea societății, acolo, într-un con de umbră dincolo de care noi, ceilalți, refuzăm de multe ori să privim. Povestea acelor oameni care, dintr-o ironie a sorții, sunt condamnați să fie mereu dați la o parte și să trăiască într-o lume fără prea multă speranță…

Tommy își irosește viața într-o cameră dărăpănată din casa lui Maurice, unchiul său văduv și arțăgos, câștigându-și existența din tot felul de activități antreprenoriale mai mult sau mai puțin legale. Prietenul său Doc, mereu săritor, dar puțin mai încet la minte, îi este asociat. Aimee, o prostituată cu un trecut complicat, intră pe nepusă masă în lumea lor și le dă viețile peste cap. Iar Kenneth, iubitul violent de care Aimee nu poate scăpa, pur și simplu nu se poate abține să nu le facă rău. Cinci suflete rătăcite în propria resemnare, pierdute într-o realitate tulbure, oglindită izbitor în decorul care-i înconjoară. Fiindcă e imposibil ca, pe măsură ce povestea se dezvăluie, să nu percepi tot mai acut felul în care fiecare părticică din decor capătă sens. Lămpile împrăștiate în toată camera, care prea rar se aprind deodată. Dezordinea. Tot felul de nimicuri inutile. Valizele. Și mai ales tavanul. Nimic nu este așezat la întâmplare și totul poartă o încărcătură simbolistică greu de ignorat.

Și de parcă povestea și decorul despre care tocmai vă spuneam nu ar fi de ajuns pentru a aduce publicul într-o altă dimensiune emoțională, The Night Alive șterge granițele scenei și se joacă în mijlocul spectatorilor. Personajele sunt aproape. Atât de aproape încât toți cei prezenți le pot auzi respirația și le pot simți teama, confuzia, deznădejdea… Atât de aproape încât parcă doare… Nu sunt neapărat adepta acestui gen de spectacol, în care de cele mai multe ore îmi pare că actorii și spectatorii își invadează cumva reciproc intimitatea. La fel cum nu sunt neapărat adepta limbajului murdar în teatru. Doar că de această dată știu că nu prea se putea altfel. Era nevoie ca publicul să fie acolo, pe scenă, la doar câțiva centimetri de frământările sufletești ale celor 5 suflete rătăcite… La fel cum era nevoie de limbajul care pe alocuri, pentru unii, poate părea prea mult. Dar care ca și decorul, nu reprezintă decât o altă metaforă necesară…

Și v-am spus că The Night Alive nu-i deloc un spectacol simplu, nu? Din punct de vedere actoricesc, zic. Chiar nu e. Dar e jucat bine. Foarte bine. Am observat-o eu și au observat-o mai toți cei aflați ieri în sală. Bogdan Farcaș intră în pielea lui Tommy și rezultatul e uimitor. Ioan Coman e super simpatic în chip de Doc. Ada Simionică și Paul Chiribuță li se alătură cu două interpretări ireproșabile. Și mai este Andrei Radu, care își asumă într-un mare fel partitura lui Kenneth și care mie mi-a plăcut tare mult aseară! Da, personajul negativ a fost preferatul meu în The Night Alive… Nu mi se întâmplă prea des. Însă felul în care Andrei se transformă într-un psihopat amețit de cine știe ce droguri bizare nu-i chiar ușor de trecut cu vederea și îmi rezerv dreptul de a mă înclina în fața lui!!!

Dar iată că am scris ceva. Sper că nu v-am plictisit cu pălăvrăgeala mea despre teatru… Și sper că v-am convins să mergeți și voi la The Night Alive dacă aveți drum pe la Ploiești. Nu, nu aș spune că The Night Alive e un spectacol pentru oricine. Nu e. E un spectacol dur în esență, însuflețit pe alocuri de o sensibilitate dulce-amăruie. E un spectacol care te trezește la realitate. Care te provoacă să recunoști că lumea aia de pe scenă e cât se poate de vie și există acolo undeva, nu foarte departe de tine. E o dramă în care se împletesc abil tușe de comedie care nu fac decât să potențeze și mai mult mesajul ascuns la vedere în textul lui Conor McPherson. E o frescă aproape violentă, dar în același timp temperată, a acelor unghere ale societății despre care nu ne place să vorbim. E un spectacol altfel. Și uneori chiar avem nevoie de spectacole altfel… Long story short, e un spectacol de văzut. Pentru poveste, pentru mesaj, pentru actori… Deci, ne revedem în ianuarie la teatru, da?