INTERVIU. Julieta Georoiu: În teatru nu vorbim despre minciună. Vorbim despre adevărul tău…

Julieta Georoiu este una dintre acele persoane cu care rezonezi ușor din prima clipă. E frumoasă, e talentată, visează mult și crede în visurile ei frumoase. Și mi-aș fi dorit să o fi cunoscut pe Julieta acum vreo zece ani… N-a fost să fie. Dar iată că am cunoscut-o acum. Și tare mă bucur că ne-am întâlnit. Și că am avut ieri prilejul să stăm de vorbă. Despre ce? Ei bine, asta aflați voi în rândurile de mai jos…

Am remarcat de când ne-am cunoscut că ți-ai asumat o misiune foarte frumoasă, și anume aceea de a lucra cu adolescenți. Asta în condițiile în care nu toată lumea are curaj să o facă… Cum ai ajuns să faci asta? Și cum e să lucrezi cu copiii ăștia frumoși care vin la Victoria Art?

Da, eu mi-am ales să lucrez cu adolescenți. De fapt, nici nu cred că mi-am ales eu, cred că ei au ales, prin energia, bucuria si nebunia lor frumoasă. Am descoperit că vârsta asta a adolescenței este vârsta cu care vibrez cel mai bine. Și la început nu m-am gândit la treaba asta, că sunt puțini cei care se ocupă de segmentul lor de vârstă. Dar apoi, mergând cu copiii cu care lucrez la diverse evenimente, am observat că într-adevăr nu sunt mulți cei care aleg să facă asta… Cum a început totul? Eram în anul 2 de facultate când o prietenă de-a mea mi-a spus că o prietenă de-a ei vrea să dea admitere la UNATC. Și m-a rugat să vorbesc cu profesoara mea de clasă să o pregătească. Și doamna profesoară a acceptat sa lucreze cu fata respectivă – o adolescentă de vreo 18 ani, cu condiția să asist și eu la toate întâlnirile. Și cum eu oricum eram înnebunită să asist la orice ținea de actorie, că era repetiție, că era pedagogie, orice, am zis da. Și, după două sau trei întâlniri, doamna profesoară mi-a spus că simte că parcă nu se potrivește cu fata respectivă, că nu o mai poate ajuta și, dacă vreau, ar fi bine să continui eu cu ea. Și cred că mai avea vreo lună până la admitere. Nu puteam să o mai recomand acum altui profesor, pentru că timpul era scurt și-am zis ok, hai să încercăm, mai mult din lipsă de soluții, ca să nu o las baltă. Am continuat și fata a intrat din prima. Cu 9,85!!! Atunci profesoara mea a venit și mi-a zis: Ține-o tu și pe drumul ăsta al pedagogiei, că te pricepi, ai mână bună. Nu știu dacă mă pricepeam sau nu, dar aveam foarte multă pasiune și, în același timp, foarte multă dorință de a ajuta… Între timp am deschis o școală de actorie – Victoria Art – împreună cu prietena mea, Victoria Dicu, actriță la Teatrul Național București. Habar nu am de ce am ales la momentul respectiv să mă ocup eu de grupele de copii și adolescenți, iar Victoria de grupele de adulți. Nu știu… Cred că am ales copiii și adolescenții fiindcă nu prea voia nimeni să se ocupe de ei (râde).

Sunt ei așa cum îi vede lumea? O generație haotică și răzvrătită?

Și când eram noi adolescenți, cred că la fel ne vedeau și părinții și bunicii noștri. Pentru că, într-adevăr, e o vârstă dificilă, o vârstă a căutărilor și răzvrătirilor. Și trebuie să fie așa. Pentru că trebuie să spui nu, trebui să descoperi, trebuie să lupți, ca să vezi de fapt cum și la ce să spui da. Nu e ușor să lucrezi cu adolescenții, dar dacă-i iubești și dacă îi înțelegi e minunat. Mi se pare extrem de provocator. Și mi se pare că descopăr, de fapt, o grămadă de lucruri noi despre mine odată cu ei. M-am îndrăgostit de categoria asta de vârstă. Dacă e să-ți spun sincer, nu aș lucra niciodată cu adulții. Oricât de dificil ar fi cu adolescenții, adulții sunt mult mai rigizi. Lucrurile sunt foarte clare pentru ei și greu le mai schimbi ideile… Iar în actorie e nevoie de oameni deschiși, indiferent de vârstă. Oameni pe care să poți să-i modelezi, deși nu cred că ăsta e cuvântul potrivit. Pentru că scopul meu nu e să-i modelez. E mai degrabă să-i iau de mână, exact așa cum sunt ei, și să-i îndrum. Un pic mai la dreapta sau un pic mai la stânga… Nu vreau să-i schimb. Vreau să-i las așa cum sunt. Doar să-i ajut să țină puțin direcția, care nu e neapărat cea mai bună fiindcă așa zic eu, dar e o direcție a frumosului și asta știu sigur după mai bine de 20 de ani de experiență în domeniu…

Crezi în predestinare? Crezi că așa a fost dat, ca tu să o apuci pe drumul pe care te afli acum?

Știi în ce cred? Eu cred că venim într-adevăr aici cu niște teme și venim într-adevăr predestinați pentru anumite lucruri, venim făcuți pentru unele lucruri. Dar cred și-n liberul arbitru și cred că noi putem influența mult cursul lucrurilor. Și în funcție de alegerile noastre suntem fericiți. Sau nefericiți. Dar nu cred că totul e scris dinainte. Asta în niciun caz. Eu sunt dovada vie… Și mai cred foarte tare că dacă tu crezi în ceva, atunci se întâmplă. Eu așa lucrez. Visez, apoi cred în lucruri și ele se întâmplă.

Cum s-au schimbat lucrurile de când fiul tău a ajuns la vârsta adolescenței?

Pot să-ți spun că am început să fiu mult mai atentă. Înainte mă interesa cel mai mult partea asta de arta actorului, de cum să-i învăț asta pe copii. Dar de când Petru a ajuns la vârsta adolescenței – și vrea să se facă și el actor! – am început să fiu mult mai atentă la problemele lor. La ei ca indivizi, pe toate planurile. Nu doar la talentul lor sau la înclinațiile lor spre actorie, ci la ei din toate punctele de vedere. Pentru că aici privesc din punctul de vedere al mamei. Da, te interesează să ajungă copilul tău bine în viață. Dar pe mine mă interesează mult mai mult ca înainte de toate copilul meu să fie sănătos emoțional, fizic și psihic… Și atunci am început să urmăresc asta la toți adolescenții cu care lucrez și să am mare grijă de laturile astea. Pentru că da, evident, facem actorie, dar actoria e un pretext care să-i dezvolte frumos ca oameni.

Cum îi schimbă teatrul? Pentru că tu cu siguranță îi vezi în timp evoluând nu doar ca actori, ci și ca oameni…

Mai ales ca oameni. Plusul aici este. Ca actori, dacă ei vor să evolueze, se duc mai departe pe drumul ăsta. Pentru asta există facultatea de actorie. Dar ei nu vin la Victoria Art neapărat ca să se facă actori. Cred că undeva la 10% vin ca să se facă mai târziu actori, dar 90% vin pentru ei, pentru dezvoltare personală, pentru că actoria – făcută oriunde, nu neapărat aici la noi, dar făcută bine – te ajută să te descoperi, să scapi de anumite tracuri, să-ți gestionezi emoțiile, astfel încât să te descurci în orice situație… Actoria nu trebuie să te schimbe. În teatru nu vorbim despre minciună. Vorbim despre adevărul tău. Tu trebuie să știi cine ești și să-ți păstrezi adevărul tău. Dar ca să-ți păstrezi adevărul tău trebuie să știi mai întâi cine ești. Și aici intervine actoria și te ajută să te descoperi, să vezi cine ești. Au fost foarte mulți copii care au venit la noi și aici au descoperit ce vor, de fapt, să facă mai departe. Nu toți au dat la actorie. Mulți au dat la scenografie, la regie, la comunicare… Dar au descoperit cine sunt ei și ce vor ei. E adevărat și că au fost foarte mulți care au dat la actorie, deși ei nu veniseră deloc cu gândul ăsta… Eu cred că actoria te ajută enorm, pe toate planurile. Îmi aduc aminte că la un moment dat a venit un băiat la noi, Radu. Avea 12 ani și era foarte, foarte bâlbâit, iar mama lui îl adusese la noi ca să scape de defectul ăsta de vorbire. Am fost la început puțin surprinsă, dar pe parcurs nu m-am mai gândit niciun moment la treaba asta. Am început să lucrez pur și simplu cu el cum lucrez cu toți copiii. Cu tot ce facem noi. Exerciții de concentrare, de dicție, de memorie, de imaginație, de atenție, de respirație. Cu o zi înainte de spectacol mă gândeam eu la cum îi stă lui costumul. Mi se părea că-i cam mare. Mi-l tot imaginam cum intră în scenă și spune replica… În secunda aia am realizat că Radu nu mai era bâlbâit. Nu-mi mai dădusem seama pe parcurs… În dimineața următoare m-am dus la el și i-am spus: Tu nu mai ești bâlbâit. Și el zice: Nu, nu mai sunt. Când l-am întrebat de cât timp, mi-a spus că de vreo lună. Și el credea că se întâmplase de la exercițiile de dicție. Dar de fapt nu, nu se întâmplase de la exercițiile de dicție, pentru că el mersese înainte și la psiholog și la logoped. Era vorba de încrederea pe care o căpătase în sine. Știa acum să-și controleze emoția, pentru că el de fapt intra într-o emoție atunci când vorbea și de aici bâlbâiala lui… Și despre asta e vorba întotdeauna. Despre încrederea pe care o capată fiecare. Ei descoperă cine sunt, se iubesc așa cum sunt și au încredere în ceea ce sunt. Iar pe adolescenți îi ajută enorm, pentru că ei sunt fix în perioada neîncrederii. Perioada aia când te simți ba erou, ba copil. Perioada în care toți fac o groază de lucruri pe care poate noi nu vedem, dar le fac fix pentru că se căută si pentru a se găsi pe ei înșiși.

Și dacă tot vorbim de ei, de adolescenți… Povestește-ne despre festivalul care bate la ușă 🙂

Pentru că lucrez cu foarte mulți adolescenți și pentru că alături de trupa mea participăm la multe festivaluri din țară – și suntem printre trupele cele mai premiate din țară – ne-am gândit să organizăm și noi un festival. Și am zis să facem în așa fel încât să se bucure cât mai mulți adolescenți de experiența asta. Atunci am avut ideea de a aduna cât mai mulți liceeni din București care să participe la atelierele de actorie, de dans și de muzică. Pentru că am zis să nu ne oprim doar la actorie. Am zis să le dăm ocazia să învețe cât mai mult. Și toate atelierele astea se concretizează în câte un spectacol, iar spectacolele respective vor fi prezentate în Festivalul de Teatru al Adolescenților Victoria Art, care are loc pe 7, 8 și 9 iunie la Sala Gloria a Teatrului Metropolis. Sunt implicați 150 de elevi în programul ăsta frumos care se numește Teatrul- pași către cultură, pași către viitor. Și aici am avut sprijinul Proedus, care este Centrul Cultural Educațional al Primăriei Capitalei. Iar pe cei 150 de liceeni despre care-ți spuneam i-am organizat în 10 grupe. Fiecare grupă lucrează cu câte 2 traineri pe partea de actorie, alături de câte un profesor de coregrafie și unul de canto. Timp de 6 săptămâni ei vin la ateliere și construiesc împreună de la zero un spectacol pe care-l prezintă la sfârșitul acestei săptămâni la festival, în fața juriului.

Și vorbim deja despre un festival ajuns la cea de-a doua ediție, corect?

Da. Și pentru că deja după prima ediție am vrut să mai ridicăm puțin nivelul festivalului, am mai adăugat acum o secțiune. Astfel că, pe lângă secțiunea asta a copiilor care ridică un spectacol în 6 săptămâni, vom avea și 5 trupe, alese în urma unei selecții, care fac deja teatru de ceva vreme. Sperăm să iasă un festival frumos…

Un festival al cărui juriu este alcătuit de oameni importanți…

Foarte importanți!

Foarte importanți, așa e 🙂 Hai să-i și amintim, ca să prindă toată lumea de veste…

Avem cinci nume mari în juriu: Monica Davidescu, Tania Popa, Silviu Biriș, Victoria Dicu și Cristi Iacob.

Și de cine ar trebui să le fie copiilor cel mai frică?

Hmm… Anul trecut Monica Davidescu a fost „doamna dirigintă”. Ea a fost cea care le-a arătat cu degetul, dacă putem spune așa, micile greșeli. Dar lăsând gluma la o parte, chiar nu trebuie să le fie frică de nimeni. Toți membri juriului sunt niște oameni minunați, care iubesc copiii și adolescenții. Aproape toți au copii. Sunt oamenii care-i iubesc enorm pe tinerii pasionați de teatru, iar ceea ce le vor spune vor fi lucruri benefice pentru ei. După fiecare spectacol vor primi feedback din partea juriului și e drept că fiecare trupă va auzi și bune și rele… Și copiilor le e, într-adevăr, puțin teamă de cele rele. Fiindcă da, juriul spune și rele(râde). Dar nu sunt rele, de fapt. Nu e critică, așa ca la școală. Sunt lucruri spuse pentru ca ei să poată evolua, de care ei trebuie să țină seama pe mai departe. Evident că ei sunt la vârsta la care pot să greșească. E adevărat, când ești actor nu poți să urci pe scenă și să mai faci anumite greșeli, dar ei sunt la vârsta la care pot greși. De fapt, eu nici nu cred că există greșeală la vârsta asta. Eu cred că există încercări. Unele se întâmplă să fie mai reușite, altele mai puțin reușite… Și în niciun caz nu trebuie să le fie frică de juriu.

Și vor fi și premii la festival? Lasând deoparte experiența în sine, care cred că este cel mai important premiu…

Da, să știi că experiența e poate cea mai importantă. Și toate zilele astea frumoase, în care ei petrec atât de mult timp împreună și cunosc oameni noi. Iar adolescenții sunt atât de dornici să cunoască tineri care au aceleași pasiuni ca și ei… Și se bucură că prin teatru reușesc să cunoască oameni noi și lucruri noi. Pentru ei asta contează foarte mult. Dar în afară de asta, avem și sprijinul unor sponsori și atunci vor fi și premii. Ne bucurăm să avem alături de noi parteneri ca Teatrul Național Ion Luca Caragiale, Primăria Capitalei, Sipet de Sidef, Teatrul Metropolis, Therme, Proedus, Clubul de Carte Printre Litere, Croco Biscuiți, Endless Party, Fotolii Puf sau Ocassion. Iar copiii vor primi bilete la teatru, cărți, cursuri gratuite la Victoria Art, o groază de surprize 🙂

Și am auzit eu că mai pregătiți încă o surpriză, mai exact un musical care se numește „Dacă noi ne iubim” și pe care o să-l prezentați în cadrul festivalului. Am auzit bine?

Da… Doamne, am emoții… Este cel mai frumos proiect al meu de până acum. Este un musical după muzica celor de la Holograf. Ideea a plecat de la ei, în urma musicalului anterior făcut cu adolescenții, Put your hands in the air. Un musical 100% original scris de Rareș Fota, având muzica lui Romeo Dediu, chitaristul trupei Holograf. Am fost fericită și onorată că ideea a venit către mine. Dacă noi ne iubim este un musical pe care eu îl regizez, dacă pot spune așa. Și lucrez cu 50 de adolescenți. O parte dintre ei sunt membri ai trupei Victoria Art, ceilalți ni s-au alăturat după un casting la care au participat 150 de copii. Vorbim aici despre adolescenți extraordinar de talentați, care cântă foarte bine sau care dansează foarte bine și care au în spate multe concursuri și multe premii. E un proiect la care lucrăm de 3 luni de zile și la care vom mai lucra. Acum, în cadrul festivalului este o repetiție cu public, iar premiera oficială va fi în luna septembrie sau octombrie. Este un proiect generation-fusion. Un spectacol și pentru adolescenți și pentru părinții lor. Vorbim de Holograf, o trupă cu 40 de ani de existență. Trupa părinților copiilor care joacă în spectacol. Și care sunt și ei înnebuniți acum după muzica asta, care a fost reorchestrată de către trupa Nightshift, așa că toate melodiile sună în ton cu generația lor.

Iar autorii acestui musical sunt tot doi adolescenți, nu-i așa?

Da. Este o poveste imaginată de mine, ascultând foarte mult Holograf de când a venit ideea acestui proiect. O poveste pe care, împreună cu Anastasia Jinga și cu Rareș Fota, am dezvoltat-o. Și ei au scris-o. Am vrut neapărat să o scrie doi adolescenți, ca să fie în limbajul lor. Să fie personaje din generația lor.

Și e foarte matur gândită povestea asta. Cel puțin din ce-am tras eu cu ochiul la una dintre repetiții…

Da, este. Pentru că, în primul rând – și din fericire – copiii cu care lucrez sunt niște adolescenți profunzi. Sunt copii cu altfel de pasiuni, copii serioși, care fac lucrurile cu multă implicare. Sunt vârfuri. Sunt unul și unul. Și când vorbim de școală, și când vorbim de talent. Și atunci normal că rezultatul muncii lor e ceva matur și profund. Nu are cum să fie ceva superficial. Și nici nu ne dorim să fie ceva superficial. Este o poveste frumoasă de dragoste. Care are și un subiect mai delicat… Dar asta vă las să descoperiți voi la fața locului. Dar da, ceea ce fac acești copii e minunat. Și coregrafia spectacolului o semnează tot o adolescentă, Toria Drăgulescu, care are 18 ani și este o coregrafie superbă. Și PR-ul Victoria Art – și mâna mea dreaptă – e Radu Baciu, un adolescent de 17 ani, care e fenomenal. Îmi place să-i încurajez, să-i las să facă ei cât mai multe lucruri, să fie ale lor. De aceea nu-mi place pentru mine cuvântul de profesor sau regizor, ci prefer coordonator. Pentru că asta fac, le coordonez ideile. Am încredere mare în ei. Adolescenții au nevoie de asta. Și merită din plin . Noi, oamenii mari, avem impresia că ei sunt niște copii și că nu pot face anumite lucruri. Crede-mă că pot! Și pot mult mai mult decat credem noi. Și le fac atât de bine, pentru că au o imaginație mult mai vie decât noi.

Am văzut o capacitate extraordinară de a exprima emoție la foarte mulți dintre copiii cu care lucrezi. Am văzut actori cu experiență care se deschid mai greu în fața publicului decât o fac ei… Ține de vârstă sau ține de talent?

Eu cred că ține de generație. Noi nu am avut dezinvoltura lor. E o generație liberă, căreia îi place să se joace. Noi eram timorați. Blocați. Ei sunt o generație deschisă… Iar cei care au și un talent ieșit din comun deja sclipesc. Ei sar până la cer cu imaginația…

Și cei care vor alege să facă actorie? Crezi că-și vor găsi locul în teatru, mai departe?

E drept că acum există multe facultăți de actorie în țară și prin urmare foarte mulți absolvenți. Era greu și acum 20 de ani, când erau trei facultăți și puține locuri… Dar știi ce cred eu? Cred că ține mult de steaua fiecăruia si de credința fiecăruia în visul lui. Și cred mult in a te descoperi pe tine însuți. După ce afli cine ești și ce vrei, îți găsești sigur locul. Vezi, eu am vrut să mă fac actriță și am crezut că asta-mi doresc cel mai tare. Și în anul doi am descoperit pedagogia, iar în anul trei făceam pedagogie la greu. Imediat după absolvire, am făcut masterul în pedagogie. Și asta pentru că-mi era greu să mă despart de facultate, nu că voiam neapărat să fac pedagogie mai departe. Și mi-am dat seama că, de fapt, asta e ceea ce mi se potrivește cel mai bine. Și, crede-mă, deși pe vremea aia eram bine cotată ca actriță, ceea ce fac acum mă reprezintă mult, mult mai mult. Simt că aici este locul meu. Depinde de fiecare. Sunt o gramadă de lucruri pe care poți să le faci după ce termini facultatea de actorie. Important este să-ți descoperi drumul pe care vrei să mergi cu sufletul. Și cel mai important e să nu te minți pe tine.

La final, o întrebare care s-ar putea să ți se pară puțin bizară… Dacă ai putea avea orice super-putere din lume, care ai vrea să fie?

Să nu mai moară nimeni, niciodată. Asta e dorința mea cea mai mare. Am zis mereu așa… Dumnezeu a creat lumea perfect, după părerea mea. Ador viața. Sunt un om care se bucură de tot ce trăiește, dar a făcut, cred, o greșeală: asta cu moartea. Eu pe asta nu pot să o înțeleg… Aș face cumva ca fiecare om, după ce trece prin toate, să-și aleagă o vârstă la care să rămână pentru totdeauna…

 

 

Just a reminder: Opiniile exprimate de către persoanele intervievate sunt strict personale și nu reflectă poziția Cultural.21 față de situațiile, persoanele sau faptele în discuție 🙂