E luni. Pentru unii e prima zi de lucru. Pentru mine e prima zi în care am să lenevesc, după două săptămâni în care mi-ar fi prins tare bine dacă zilele ar fi avut puțin mai mult de 24 de ore… Dar lăsând la o parte lipsa mea totală de organizare care m-a obligat încet, dar sigur să mă mulțumesc cu doar patru ore de somn pe noapte, week-end-ul ce tocmai s-a încheiat a fost minunat… De ce? Pentru că a fost festival. Și încă unul foarte fain. Festivalul de Teatru al Adolescenților Victoria Art, mai exact. Și-au fost trei zile pline de surprize dintre cele mai plăcute, în care am descoperit cu atât de multă bucurie ce minuni pot face niște copii care cred în visurile lor 🙂

Eu am aflat de festivalul ăsta de pe Facebook, dintr-o postare a Victoriei Dicu care mi-a apărut într-o dimineață în feed. Victoria e una dintre actrițele care mie îmi plac mult și da, mai trag cu ochiul pe postările ei din când în când… Și m-am bucurat enorm când am aflat că sunt oameni care nu doar au visat Festivalul de Teatru al Adolescenților Victoria Art, ci l-au făcut să se și întâmple. Și mai apoi am cunoscut-o pe Julieta Georoiu, care m-a cucerit din prima cu personalitatea ei efervescentă – pe care o puteți intui și voi cu ușurință în rândurile de aici – și care, în calitate de inițiator al proiectului, mi-a povestit o groază de lucruri despre festivalul ajuns deja la a 2-a ediție… Și nu, n-am să vă mai povestesc și eu încă o dată despre toate detaliile „tehnice” (n.r. secțiuni, organizare, juriu, premii și altele asemenea), fiindcă a făcut deja Julieta în interviul mai sus menționat pentru care eu îi rămân datoare. Am să vă povestesc însă câte ceva despre toată experiența pe care am trăit-o eu în sală în cele trei zile de festival…

Am fost la Festivalul de Teatru al Adolescenților Victoria Art nu doar ca simplu spectator, ci și ca fotograf. Unul amator, desigur. Fiindcă da, ca fotograf m-am cam făcut de râs. Nu știu dacă a fost de vină oboseala, dacă m-a trădat echipamentul sau dacă am avut emoții… Dar pozele nu mi-au ieșit deloc bine… Dar nu despre asta-i vorba. Fiindcă până la urmă pot să mă las de meserie la nevoie… Însă cel mai tare mă doare faptul că știu că și dacă ar fi fost perfecte toate cele două mii de cadre, tot n-aș fi reușit să redau în imagini toată emoția pe care au adus-o copiii ăștia pe scena de la Sala Gloria. Am văzut spectacole ridicate în șase săptămâni de liceeni care n-au mai făcut asta niciodată. Și am văzut spectacole puse în scenă de trupe „profi” de adolescenți. Copii frumoși, inside and out. Copii speciali, în cel mai frumos sens al cuvântului. Care se vede cu ochiul liber cât de multă pasiune pun în ceea ce fac. Și care își fac treaba cu responsabilitate. Și care iubesc mult ceea ce fac. Și cărora le place să fie acolo, pe scenă. Și atunci nu are cum rezultatul muncii lor să nu fie unul minunat, nu-i așa? Imperfect, poate. Dar minunat 😀

Din cincisprezece spectacole câte am văzut în total, n-a fost unul care să nu mă pună pe gânduri. Mi-a plăcut maturitatea cu care niște copii și-au asumat adesea roluri de oameni mari. Mi-a plăcut sensibilitatea cu care fac ei teatru. Mi-au plăcut ei, cu totul. Și i-am invidiat puțin. Da, recunosc. Mi-aș fi dorit să fiu și eu așa când eram de vârsta lor. Să am curajul și încrederea lor. Să-mi asum cu atâta energie și nonșalanță libertatea acelor ani frumoși care s-au dus de mult… Și m-am regăsit. M-am regăsit mult în mai tot ceea ce-am văzut pe scenă. Am râs și-am plâns. Doamne, chiar am plâns. Și da, în apărarea mea, e destul de greu să faci poze clare când încerci să-ți maschezi lacrimile la adăpostul întunericului din sală… Și-am învățat multe. Am învățat multe despre viață, despre iubire, despre curaj, despre iertare, despre prietenie, despre câte și mai câte… Și îmi permit să spun că au fost câțiva copii care ar putea să dea oricând lecții de actorie. Și da, știu. N-ar trebui să le mai spun copii, fiindcă ei sunt deja oameni mari. Au demonstrat asta din plin… Doar că așa ar trebui să recunosc și eu că nu mai sunt chiar tânără, și știți cum e cu orgoliile de genul ăsta… :))

A fost frumos. A fost un festival frumos. Pentru adolescenți și pentru părinții lor. Au fost cincisprezece spectacole care-mi vor rămâne în minte și mai ales în suflet mult timp de-acum încolo. Am descoperit texte pe care mi-ar plăcea să le revăd jucate pe scenele de la noi. Și am redescoperit texte deja bine cunoscute jucate genial de acești adolescenți nebuni. Povești cu mesaje frumoase. Povești care au stârnit aplauze și emoție în sală. În rândul spectatorilor de rând și-al juriului cel rău deopotrivă. Și da, glumeam puțin la partea cu juriul. Am tras cu urechea pe ici, pe colo la feedback-ul primit de trupe după spectacolele lor și n-am simțit că juriul ar fi fost vreun pic personajul negativ. Din contră. Am simțit că fiecare dintre cei cinci jurați a vrut să-i încurajeze pe copii să fie și mai buni. N-am auzit critici, am auzit sfaturi. Sfaturi de mare preț atunci când vin din partea unor oameni ca ei. Și nu o dată i-am văzut pe Monica Davidescu și Silviu Biriș aplaudând în picioare la final de spectacol. Și am surprins-o pe Tania Popa cu lacrimi în ochi. Și am citit emoție în privirea Victoriei Dicu și a lui Cristi Iacob. Și m-am bucurat enorm. M-am bucurat să văd oameni frumoși care mie personal îmi sunt modele față în față cu alți oameni frumoși care într-o zi vor deveni poate modelele copiilor noștri, dându-le încredere și împărtășind cu ei o părticică din sufletul lor mare de artiști…

Și, în loc de încheiere aș vrea să mulțumesc. Mulțumesc Julieta și tuturor celor aflați în spatele festivalului pentru experiența asta frumoasă. Mulțumesc copiilor de pe scenă pentru toate stările prin care m-ați făcut să trec. Mulțumesc juriului pentru că nu m-a aruncat de la balcon cu aparat foto cu tot când mi-am băgat nasul în sesiunile de feedback. Mulțumesc taximetriștilor amabili care au înțeles că eu, ca de obicei, eram în întârziere și m-au dus în timp record la destinație. Mulțumesc celor care nu s-au supărat pentru că n-am apucat să le răspund încă la mesaje în cele trei zile. Mulțumesc mamei, fiindcă dacă nu m-ar fi sunat sâmbătă dis de dimineață iar aș fi dormit prea mult. Mulțumesc universului pentru că există teatru!