Sâmbătă după amiază m-am întrecut puțin pe mine în nebunie și am văzut trei spectacole… M-am transformat pentru vreo patru ore și ceva într-un soi de stalker și l-am urmărit pe super-eroul Gavril Pătru. Da, el a avut sâmbătă trei spectacole unul după altul și eu m-am ținut scai de el… Și nu știu el ce-a crezut despre spectatoarea obsesiv compulsivă care între spectacole a fost cât p-aci să urce în același taxi – că doar tot la TNB mergeam și eu, nu? 😀 – cu gând să ceară un autograf… Însă pentru mine experiența asta nu a făcut decât să-mi întărească și mai tare convingerea că actorii chiar posedă un fel de puteri magice… Dar despre asta vorbim altă dată, pentru că în seara asta voiam să mă achit de datorie și să vă povestesc câte ceva despre Balul Cimitirului

Spun că aș vrea să mă achit de datorie, fiindcă eu am descoperit mai demult Balul Cimitirului și n-am apucat să scriu despre nebunia asta de spectacol aici, pe blog… De fapt, m-am tot apucat eu să-mi adun gândurile pe hârtie, dar tot reciteam și tot aveam impresia că n-am reușit să pun în cuvinte tot amalgamul de emoții cu care am plecat de la acest bal. Pardon, de la spectacol 😉 Și nu, încă nu sunt sigură că de data asta voi reuși. Însă, așa cum am spus, simt că e obligația mea să strig în gura mare cât de fain mi se pare mie acest bal – pardon, spectacol! – de la Teatrul Dramaturgilor Români. Fiindcă eu sunt gata să pun rămășag că sunt mulți cei pentru care o dată văzut, Balul Cimitirului ar putea deveni, așa cum s-a întâmplat și-n cazul meu, o foarte colorată plăcere vinovată!

Nu, n-o să vă mint. Nu știam la ce să mă aștept când am auzit despre spectacolul acesta și am avut și eu îndoielile mele. Și-am mers să-l văd înainte de toate pentru groparul cu ochi frumoși (tocmai am citat dintr-o spectatoare din vecinătate, cu care mă văd nevoită să fiu de acord) jucat de domnul Pătru, care, apropo, face (încă) un rol fenomenal aici! Și pentru că oamenii ăștia au cel mai mișto afiș din galaxie. Bine, și pentru că ceva îmi spunea că, în ciuda unui titlu care poate pe mulți i-ar putea ține la distanță, Balul Cimitirului e o dovadă de teatru frumos. Ceea ce s-a dovedit a fi foarte adevărat… Fiindcă da, e adevărat că umorul pe care ni-l propune piesa asta nu e unul tocmai convențional, dacă acesta e cuvântul potrivit. Și nu e pentru toată lumea… Și da, e puțin macabru. Dar mesajul ascuns dincolo de toată această debandadă creepy e, dacă am înțeles eu bine, unul cât se poate de luminos 🙂

Balul Cimitirului e, dincolo de orice aparență, despre viață. Sau cel puțin mie așa mi s-a părut… E un spectacol plin de metafore și de sensuri ascunse ce se cer descoperite de un spectator deschis la provocări. E o comedie cu muzică, dans și replici mișto. Și parcă nu e totuși o comedie… E o poveste pentru oameni înțelepți. O lecție despre a trăi și a muri, și asta nu neapărat în plan fizic… E despre suflet. Și despre dragoste. Și despre culori. E ca o poezie de Bacovia. Sau poate ca un monolog foarte mișto de-al lui Toma Caragiu?! E despre etern și efemer deopotrivă. Despre ce contează și ce nu contează, cu adevărat, în viață… E ca un fel de kind reminder că dacă vrem, putem găsi frumosul în orice. Că iubirea trece dincolo de orice graniță… E, mai pe scurt, un spectacol care te poartă pe nesimțite printr-o mie de stări și te pune fără doar și poate pe gânduri.

Și e al naibii de bine pusă în scenă toată nebunia asta. De la începutul deloc obișnuit și până la finalul la fel genial gândit. Alexander Hausvater aduce la un loc opt magicieni care fac ei ce fac și, paradoxal, însuflețesc peste măsură fiecare secundă din spectacol. Și nu mă pricep eu prea mult, dar chiar nu mi se pare că Balul Cimitirului ar fi un spectacol ușor de jucat. Chiar dacă ei îl fac să pară așa. Și pentru asta mă înclin în fața lor! Oamenii ăștia m-au făcut să râd. Și m-au făcut să plâng. Da, e un moment pe undeva pe la jumătatea piesei, când poți citi atâta durere în ochii groparului încât e imposibil să-ți stăpânești lacrimile… Și m-au făcut să-mi regăsesc cumva cheful de viață. Și să nu mă mai simt atât de vinovată pentru că și eu împărtășesc uneori un simț al umorului cam la fel de „dubios”…

Dar iată că s-a făcut târziu. Și am scris mult. Și habar n-am dacă am fost măcar coerentă… V-am spus că nu știu exact de unde să-ncep când vine vorba despre spectacolul ăsta… Fiindcă nu știu cum a reușit, dar Balul Cimitirului m-a cam dat peste cap… În sensul bun. M-am bucurat mult să descopăr un așa spectacol. Neobișnuit. Prea puțin comercial și totuși un spectacol care se poate face foarte ușor iubit de publicul potrivit. Îndrăzneț și foarte colorat. Viu. Într-un echilibru perfect între comedie și dramă. Un spectacol jucăuș, și totuși atât de profund. Care chiar are ceva de spus. O demonstrație strălucitoare de măiestrie actoricească… O poveste neconvențională, spusă de niște oameni foarte frumoși, care chiar merită o șansă din partea voastră… Așadar, ne vedem la teatru?