Am ajuns ieri în sfârșit la D’ale carnavalului. Un spectacol pe care-l pândesc de mult și la care aveam în plan să merg de acu două săptămâni. Doar că s-a suprapus atunci cu Balul Cimitirului și știți doar că am promis să nu mai lipsesc niciodată de la bal… Așa că am mers aseară. Pentru că eram tare curioasă să văd ce iese atunci când Caragiale și Claudiu Goga se „întâlnesc” 😀
Ei bine, iese un spectacol foarte mișto. Pe onoarea mea de ploieșteancă! M-am bucurat mult de seara asta la teatru. De comedia asta făcută atât de bine. Am văzut un Caragiale montat în același timp și clasic și modern, if that’s even possible. Am văzut un text vechi și arhicunoscut adus pe scenă fără nicio urmă de praf. Dar cu un respect enorm față de text. Am văzut rigoare, prospețime și precizie. Matematică și psihologică, deopotrivă. Am simțit stilul lui Claudiu și mi-am zis încă o dată că tipul ăsta e unul dintre cei mai faini regizori ever. Mi-a plăcut ritmul. Mi-a plăcut echlibrul. Mi-a plăcut atenția evidentă la tot felul de amănunte și detalii pe care atâția alții le-ar fi trecut prea ușor cu vederea… Mi-a plăcut felul în care se face uz de umor. Căci D’ale Carnavalului te face să râzi bine. Însă măsurat. Și te conduce în același timp către mesajul ascuns în subtext, fără a pune vreun pic de presiune pe tine. E super tare de la un capăt la celălalt spectacolul acesta, ce să mai…
Și n-a fost doar regia care m-a atras în sală la Nottara. Au mai fost și niște oameni din distribuție pe care m-am bucurat enorm să-i revăd. Și să-i văd în rolurile astea nebun de bune pe care le fac. Toți sunt buni. Foarte buni. Super buni. Dar mă știți. Subiectivă până la cer și înapoi. Și știți că mie îmi place mult cum joacă Andi Vasluianu. Iar ceea ce face el aici din Catindat e cel puțin fabulos. Permiteți să mă exprim liber? Băi, e ceva marfă rău de tot! Personajul lui e pur și simplu delicios. Mă înclin! 🙂 Și mai e și Vlad Zamfirescu, în chip de Nae Girimea elegant, oarecum galant și cuceritor peste măsură. Un adevărat rompecorazones, cum ar spune spaniolii. Un tip nu foarte simpatic în esență, dar pe care public nu se poate opri să nu-l iubeaască… Și mai e și Crăcănel cel al lui Alexandru Jitea. Adorabil. Și puțin enervant, e drept. Dar tot adorabil, chiar și atunci. Și nu cred că trebuie să vă mai spun că nu-i deloc un personaj ușor de jucat! Iar damele? Damele sunt nemaipomenite. Cerasela Iosifescu și Luminița Erga se iau parcă la întrecere. Și nu doar în frumusețe. Știu exact cum să le contureze pe Mița și pe Didina. E multă pricepere în tot haosul în care par captive personajele pe care și le asumă ele cu atâta nonșalanță. Și multă precizie. Și vin cu multă energie. Și cu un fler nativ pentru genul acesta de comedie aș zice eu. Și fac echipă bună. Și mi-a plăcut mult de ele!
Și știți ce mi-a mai plăcut, și încă foarte mult? Decorul. Se simte imediat amprenta lui Ștefan Caragiu, pe care eu îl iubesc. Pentru că se face „vinovat” de scenografia câtorva spectacole foarte dragi mie. E multă ingeniozitate acolo. E atât de simplu și atât de complex totul. Și nimic nu-i lăsat la voia întâmplării. Și chiar contează enorm decorul în spectacolul ăsta! Și contează și muzica. De care s-a ocupat Mihai Mărgineanu, dacă nu mă-nșel. Și care completează povestea cum nu se poate mai bine și se potrivește ca o mănușă cu ceea ce a vrut Claudiu să aducă în fața publicului.
Dar ce rost are să vă tot povestesc eu ce și cum cu D’ale carnavalului? Nu mai bine stați voi cu un ochi pe programul teatrului? Fiindcă e musai să mergeți să vedeți comedia asta. E neapărat să vedeți cu ochii voștri spectacolul. Pentru că e atât de viu și de ritmat. Și e în același timp atât de bine temperat. E o lecție. De regie, de actorie și de scenografie. Da, toate la un loc. Mai rar așa, nu? E Caragiale, ceea ce nu-i de ignorat. E bun. E un spectacol al naibii de bun. O bucurie pe care niciun iubitor de teatru nu ar trebui să și-o refuze…
Cultural.21 