INTERVIU. Eduard Cîrlan: Cel mai mult contează generozitatea pe scenă…

Pe Eduard Cîrlan îl știu dintr-un spectacol care mi-a devenit foarte drag din prima secundă – și anume Balul Cimitirului – unde face de altfel un rol foarte mișto, alături de toți ceilalți nebuni frumoși din gașcă. Și știu că nu e singurul rol mișto pe care-l face. Și din ce vede ochiul meu nepriceput din sală, îmi pare că Edi e unul dintre actorii din generația tânără care vor avea foarte multe de spus în carieră. Și mi-am zis că n-ar fi o idee rea să stăm de vorbă. Și ne-am văzut, într-o ploioasă zi de luni… Și-am povestit despre teatru, despre viața de actor și despre altele asemenea… Dar mai bine citiți voi mai departe, nu-i așa?

Ești unul dintre actorii norocoși în generația ta. Joci mult, ai multe proiecte… Cum mai e viața de artist zilele astea pe la noi?

Depinde din ce punct de vedere privești… Interesantă, aș spune. Și foarte plină. Și mereu altfel. Fiecare zi e altfel. În fiecare zi ți se întâmplă altceva. Deși, teoretic, vorbim de un program destul de bine stabilit, fiecare zi vine cu altă energie, cu alt șir de întâmplări, cu alte provocări.

Cât de mult seamănă viața de actor cu ideea pe care ți-o conturasei tu la început, când ai luat-o pe drumul ăsta?

Hmm… Mai mult sau mai puțin. În cea mai mare parte, aș zice că da… Deși poate că la noi aici, în România, lucrurile nu merg chiar perfect…

Regreți că ți-ai ales meseria asta?

Nu, niciodată! Dimpotrivă, sunt fericit. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat această șansă, acest drum!

Știu că doar ce te-ai întors alături de colegii tăi din turneu cu Furtuna, ai lucrat cu câteva nume mari, ai făcut o groază de roluri… Care sunt reușitele cu care te mândrești tu cel mai mult până acum?   

Cred că aş fi puțin nedrept dacă aş spune acum că un moment sau altul a însemnat mai mult pentru mine. Prefer să-l compar pe Edi de acum cu Edi cel din trecut şi să învăț câte ceva din asta, în loc să fac paralele sau bilanțuri. Sunt fericit când un regizor cu care am colaborat îmi propune un nou proiect, când am parte de o nouă întâlnire profesională, când merg la festivaluri, când iau casting-uri şi audiții şi când văd bucurie în ochii spectatorilor.

Cât de importante sunt întâlnirile cu oamenii potriviți în meseria asta?

Foarte importante. Mai ales dacă vin și la momentul potrivit! Ele te schimbă, te „trezesc”, te fac să fii viu, să te dezvolți, să te cunoşti şi să te recunoşti. Am avut astfel de întâlniri şi sper să mai am… O să-ți dau (doar) două exemple. Întâlnirea cu domnul Alexander Hausvater, care m-a ajutat enorm să trec peste nişte probleme personale. Iar dacă nu l-aş fi cunoscut pe domnul Cătălin Naum, viața mea ar fi fost altfel acum. Vă mulțumesc, domnule profesor!

Ce fac actorii peste vară?

Cei independeți? Aleargă, repetă. Eu acum repet la un spectacol pentru copii, în regia lui Marius Costache, la care cu siguranță se vor distra şi cei mari. E o poveste foarte frumoasă şi modernă. Premiera va avea loc în toamnă. Iar între timp și joc câteva spectacole…

Vine lumea la teatru vara?

Da, vine. Stagiunea estivală e mai specială, e drept. Dar să știi că lumea vine la teatru.

Am auzit că ai un one man show foarte mișto… (notă pentru cititori: între timp am și văzut spectacolul și confirm că e de bine :D)

Da, se numeşte Nenumitul Edi Cârlan (cu â din a, în cazul personajului), scris și regizat de Alexandru Unguru. E un spectacol altfel, cu un concept mai greu de acceptat. Dar o să păstrez misterul. Vă invit pe 29 august, de la ora 19:00, la Teatrul Arte dell’Anima să descoperiți mai multe și să vedeți o comedie mai mult dulce decât amară 🙂

E mai greu sau e mai ușor să faci un one man show?

E mai greu. Mai ales un one man show cum e Nenumitul Edi Cârlan, unde practic am doar un scaun şi un metru de tâmplărie…

Și atunci când ești alături de colegi pe scenă? Ce contează cel mai mult într-o echipă atunci când se construiește un spectacol? 

Cel mai mult contează generozitatea pe scenă. Și nu contează doar să oferi. E la fel de important să știi să primești… Contează enorm nivelul de implicare. Seriozitatea în lucru. Renunțarea la orgolii. Respectarea celor stabilite, fiindcă nu e neapărat ok să te-apuce „creația” în timpul spectacolului, într-o direcție străină echipei… Sunt multe piese de puzzle care trebuie așezate corect ca să iasă bine un spectacol.

Mereu m-am întrebat, e nevoie de o compatibilitate și dincolo de scenă? E obligatoriu să fii prieten la cataramă cu celălalt ca să excelați împreună pe scenă?

Nu, dar dacă există se pot întâmpla minuni. Am văzut şi cazuri între colegi în care relația de pe scenă e total opusă celei din viața de zi cu zi.

Teatru sau film?

Și teatru, și film. Dacă se întâmplă să filmez mai mult, simt nevoia să am contact cu publicul. Îmi dă energie. Apropo de film, din 28 septembrie va rula în cinematografe Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, în regia lui Radu Jude, imaginea fiind semnată de Marius Panduru. Filmul a câștigat Globul de Cristal la Karlovy Vary International Film Festival și sunt bucuros că am făcut parte din acest proiect…

Dar la început, când ai decis să te faci actor, trebuie să te fi atras mai mult ori una, ori cealaltă…

Cred că filmul… Dar în clasa a IX-a am jucat în Visul unei nopți de vară, sub îndrumarea lui Adrian Canae şi a Olimpiei Săpunaru. Cu acest spectacol am luat locul I şi trofeul la un festival local numit S.T.E.F.(„Stagiunea Teatrală a Elevilor Focşăneni”).

Și atunci te-ai hotărât să faci din asta o profesie?

Nu. De hotărât m-am hotărât cu 2 săptămâni de examen. Eu am terminat Liceul Agricol, în Focşani. Și în locul industriei alimentare, mă gândeam să aleg filosofia sau psihologia. Dar am stat de vorbă cu domnul Canae şi… am ajuns la teatru.

Și cum a fost drumul tău de la admitere și până unde ești azi? E greu să vii în București și să te afirmi cu toată concurența care există? Sau e loc pentru toată lumea?

După admitere m-am dus la Teatrul Studențesc „Podul”, unde am lucrat cu domnul Cătălin Naum. Acolo a început drumul meu… Mai târziu mi-a fost foarte greu să-mi iau rămas bun de la domnul Alexandru Tocilescu, un mare regizor din partea căruia am simțit foarte  multă încredere şi de la care am învățat multe lucruri. Îi voi rămâne veşnic recunoscător. Dar nu prea îmi place să vorbesc despre mine. Prefer să mă opresc aici cu descrierea drumului meu… Cât despre concurență, e şi nu e loc pentru toată lumea în Bucureşti… Depinde dacă joci cu miza ta maximă.

Reacția publicului sau a criticilor? Ce atârnă mai greu pentru tine ca actor?

Criticii poate că ar trebui să vină din când în când și pe la repetiții înainte de a scrie. Poate că n-ar fi rău să vadă și ce se întâmplă înainte de spectacol… Da, e drept că pentru spectator contează produsul finit și că îl interesează mai puțin cât și cum ai repetat…

…dar poate că ar trebui să-l intereseze, nu? Iar criticul de teatru până la urmă nu e doar un simplu spectator…

Așa e. Și e foarte ușor să pui o ștampilă nefondată și nedocumentată. E important să ai sala plină, contează energia publicului,  să-i privești în ochi pe spectatori la final, să pleci poate urechea la ce au ei de spus, fie că vorbim de bloggeri sau de spectatorii care pur și simplu postează ceva pe Facebook. Ei sunt acolo pentru că vor să vină să vadă spectacolul, nu din obligație…

Și dacă tot suntem la capitolul subiecte mai puțin comode, dacă ar fi după tine, ce-ai schimba în teatrul de la noi? Ce crezi c-ar putea să meargă mai bine? 

În primul rând scândura, să nu mai scârțâie (râde)… Altfel, nu știu ce să zic. Mi-ar plăcea să existe o mai mare deschidere pentru artiștii tineri. Dacă strângi o echipă și faci un spectacol bun și vrei să te duci să-l propui într-un teatru, nu prea ai unde… În teatrele de stat e şi mai greu. Există şi excepții, dar sunt pe cale de dispariție… Haideți, că se poate!

Cum ai spus și tu, se poate. Dar se și vrea? Fiindcă soluții cred că există, dacă vrem neapărat să le găsim…

O să răspund cu un citat din Shakespeare: Voința noastră şi destinul merg atât de opus încât mereu ne sunt răsturnate.

Ok, hai să revenim la tot ce-i mai frumos în teatru… Un personaj pe care-ai vrea tu neapărat să-l joci la un moment dat?

Nu există. Indiferent ce rol primesc, încerc să-l fac cât mai bine…

Un rol care ți-a rămas în suflet, din tot ce-ai jucat până acum?

Am mai multe… Mitică, aprodul din Două loturi, în regia domnului Alexandru Dabija. Blându’, tâmplarul din Visul unei nopți de vară, direcția de scenă domnul Victor Ioan Frunză. Soldatul Necunoscut din Balul Cimitirului, în regia domnului Hausvater şi Leidental din Iaacovi şi Leidental, în regia lui Andrei Raicu.

Te schimbă un personaj, pe tine ca om? 

Da. Rămâi cu ceva după fiecare rol. Chiar și după fiecare reprezentație. Poți să joci un spectacol de nu știu cât timp și într-o seară „îți pică fisa”…

Un regizor cu care n-ai avut ocazia să lucrezi până acum și cu care ai vrea musai să te întâlnești la un moment dat?

Să știi că sunt mai mulți… Radu Afrim, Gelu Badea, Theodor-Cristian Popescu, Radu Nica, Cristian Mungiu, Radu Muntean şi Bogdan Mirică… Și mai sunt… Visez să lucrez cu Quentin Tarantino şi Thomas Ostermeier (râde).

Dar un model de urmat? Someone you look up to, cum ar spune americanii…

De la noi? Gavril Pătru, Geo Costin, Vlad Ivanov, Virgil Ianțu şi Dan Byron. Iar din străinătate… Christoph Waltz, Edward Norton şi Stromae.

Nu știu dacă ți-ai aruncat vreo privire pe vreun alt interviu de pe Cultural.21… E o întrebare pe care o pun eu mereu la final. Dacă ai putea avea orice super-putere din lume, care ar fi?

Să fac oamenii fericiți 😀

Just a reminder: Opiniile exprimate de către persoanele intervievate sunt strict personale și nu reflectă poziția Cultural.21 față de situațiile, persoanele sau faptele în discuție 🙂