My Fair Lady strălucește în cea de-a treia stagiune pe scena ploieșteană

Nu știu alții cum sunt, dar eu sunt fascinată de musical-uri de când mă știu. Indiferent că vorbim de teatru sau de film, energia pe care o transmite un musical bun nu este una obișnuită și asta face ca pentru câteva ore spectatorul să uite de banalul cotidian și să se lase învăluit de magie. Nu-mi mai amintesc exact câți ani aveam când am văzut primul musical, însă îmi amintesc precis care a fost: My Fair Lady. Au urmat de atunci alte zeci de filme și de spectacole pe care le-am devorat. Însă povestea Elizei Doolitle și a profesorului Henry Higgins va avea întotdeauna un loc special în inima mea. Iar dacă mai există încă cineva care nu s-a îndrăgostit de această poveste, poate că ar trebui să vadă spectacolul pus în scenă la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești…

My Fair Lady s-a jucat prima dată pe scena teatrului ploieștean în toamna lui 2015. Spre rușinea mea, dintr-o serie de motive absolut ilogice, am lăsat să treacă 2 ani până când am ajuns și eu în public. O greșeală capitală, pe care n-am să mi-o pot ierta curând… Pentru că vorbim despre un spectacol foarte mișto, dacă-mi permiteți exprimarea 🙂

Șirul întâmplărilor îl știți deja. Profesorul Henry Higgins pune pariu cu Colonelul Pickering că în câteva săptămâni o poate transforma pe frumoasa, dar rebela florăreasă Eliza Doolitle într-o lady veritabilă. Ceea ce îi și reușește, după numeroase provocări. Și nu fără prețul vieții sale de burlac convins.

Alice Barb – căci ea semnează regia! – rămâne fidelă poveștii, însă își pune amprenta într-o manieră absolut specială asupra spectacolului. Decorul este simplu, dar extrem de expresiv și, mai ales, ingenios. Costumele par desprinse din film. Dar ceea ce a făcut ca timp de trei ore să privesc hipnotizată către scenă este interpretarea impecabilă. Mereu am văzut în actorii unui musical niște super eroi și mereu mi s-a părut că musical-ul este provocarea supremă. Pentru că cere nu doar un actor desăvârșit, ci un artist care să poată juca, cânta și dansa cu o ușurința ieșită din comun.

Ei bine, Silviu Biriș este acel artist. Este, probabil, cea mai carismatică versiune a profesorului Higgins, din câte am văzut eu. Este plin de vervă, flirtează magistral cu publicul, stăpânește fiecare gest și fiecare replică într-un fel aproape magic. În jocul lui nu există niciun moment de ezitare. Există doar entuziasmul care i se citește în privire. La fel cum se întâmplă și în cazul Călinei Epuran, care este absolut delicioasă în rolul Elizei. Este frumoasă și extrem de talentată, strălucind cu aceeași intensitate de la început și până la final. Personajul pare că a fost creat pentru ea, iar intensitatea cu care trăiește fiecare moment pe scenă este evidentă. Și, de parcă nu ar fi de ajuns, nici Ionuț Radu Burlan nu se dezminte și face o figură extrem de frumoasă în rolul lui Alfred P. Doolitle, tatăl alcoolic și profitor al Elizei, uimind publicul din nou și din nou cu talentul său inegalabil.

Iar lor li se alătură toți ceilalți oameni de geniu. Actori ca Dana Vulc, George Liviu Frâncu și Karl Baker, pe care publicul din Ploiești îi aplaudă minute în șir, săptămână după săptămână. Baletul Teatrului de Revistă Majestic. Și, evident, o echipă tehnică genială care, din umbră, face ca întreg universul fantastic din fața noastră să fie posibil.

Dacă mă întrebați pe mine, My Fair Lady are toate ingredientele necesare pentru a ridica sali pline în picioare și a stârni ropote de aplauze. Ceea ce, de altfel, se și întâmplă. Intrat în cea de-a 3-a stagiune, se joacă de fiecare dată cu casa închisă, iar asta spune multe. My Fair Lady este, fără doar și poate, unul dintre spectacolele la care voi reveni curând. Și la care sper că v-am convins și pe voi să veniți 😉