Așa cum vă spuneam zilele trecute, sâmbătă am fost la teatru. Căci doar nu era să las să treacă o săptămână fară să văd măcar un spectacol. Sau două… Fiindcă mai nou am căpătat acest obicei de a merge la câte două spectacole într-o zi. Dacă o fi de bine sau de rău nu știu… Știu însă că-mi place la nebunie. Chiar și atunci când din neatenție îmi cumpăr bilete la două spectacole care nu se joacă în același oraș. Așa cum tocmai s-a întâmplat… Acum ceva timp am aflat că sâmbătă seara urma să se joace Încurcătură la nivel înalt la Ploiești. Voiam de mult să văd spectacolul, nu mă mutasem încă în București și nu eram sigură când aveam să reușesc să ajung la Teatrul Elisabeta și voiam să fiu sigură că nu rămân fără locul meu preferat din sală. Așa că mi-am luat bilet. Apoi, am aflat că urma să se joace Pijamale fix în aceeași după amiază la Metropolis. Și voiam și mai demult să văd spectacolul. Și știam că se joacă rar. Și mi-am luat bilet. Și da, alaltăieri am reușit cumva să le văd pe amândouă. M-am îmbrăcat, m-am aranjat și-am poposit mai întâi la vecinii mei de la Metropolis, la Pijamale. Un spectacol genial despre care v-am povestit deja aseară, aici. Apoi, imediat ce s-a lăsat cortina am fugit spre Ploiești. Și am ajuns exact la timp pentru Încurcătură la nivel înalt. Un alt spectacol genial despre care ar fi cazul să vă povestesc acum, căci m-am cam întins deja prea mult la vorbă…

Așadar, să trecem la subiect. Cunoșteam textul lui Ray Cooney. Și îl mai văzusem pus în scenă, acum câțiva ani, la teatrul din Sibiu. Tot în regia lui Șerban Puiu. Și abia așteptam să-l redescopăr. Și… Doamne, cât am râs. Am râs mult. Și-am râs cu poftă. De la început până la sfârșit. Fiindcă Încurcătură la nivel înalt e unul dintre acele spectacole care are toate ingredientele necesare unei comedii perfecte. Are un comic de limbaj îndrăzneț, are o groază de întorsături de situație, are un ritm electrizant, are personaje construite deloc întâmplător, are subtext. Și e o comedie al naibii de realistă, dacă-mi permiteți exprimarea. O comedie de moravuri, care face aluzie cu îndrăzneală la metehnele clasei politice aparent la fel de „loială” valorilor morale indiferent de meleaguri sau de vremuri. Un text parcă prea actual care atacă jucăuș superficialitatea, minciuna, adulterul sau atracția la fel de nesănătoasă față de putere, exploatat cu dibăcie.

Și trebuie să vă previn neapărat că Încurcătură la nivel înalt e unul dintre acele spectacole care se remarcă imediat prin distribuție. Nume sonore. Actori buni, care nu se dezmint nici de această dată și care fac deliciul publicului prin complicitatea fenomenală de care dau dovadă pe scenă. Și e greu să spui cine a fost mai bun. Fapt confirmat de altfel la final, când aplauzele au curs minute în șir. Și dacă ar fi să-mi aleg totuși favoriții, eu una mă declar fără ezitare cucerită definitiv de Vasile Calofir și de Gabi Costin și de jocul lor e fenomenal.

Vasile e fabulos în rolul… ei bine, în rolul cadavrului. Ceea ce face el pe scenă în cele trei ore de spectacol nu e altceva decât o demonstrație de măiestrie actoricească. Fiindcă nu, eu nu mă pricep. Dar cred că și cel mai neexperimentat spectator poate să-și dea seama de cât de greu e să construiești un așa personaj și de cât de bun trebuie să fii în meseria ta pentru ca totul să le pară celor din sală o joacă. Iar Gabi? Gabi își asumă cu o lejeritate incredibilă o partitură pe cât de simpatică, pe atât de complicată. Personajul lui e poate cel mai încercat în toată încurcătura asta și nu pot să nu remarc energia și nonșalanța cu care el îl însuflețește pe adorabilul domn Pigden de cum pășește întâia oară în scenă și până la finalul spumos al spectacolului. Și mă simt datoare să le mulțumesc acestor doi virtuozi ai comediei – la fel cum mă simt datoare să le mulțumesc tuturor celor cu care ei împart scena – pentru toată magia pe care o aduc în fața noastră, a publicului însetat de teatru!

Dar iar am scris o groază. Și încă mai sunt multe detalii faine care transformă Încurcătură la nivel înalt într-un spectacol pe care e neapărat să-l vedeți. Dar cred că ar trebui să vă las pe voi să le descoperiți, nu-i așa?