Marți seară. Penultima zi de februarie. Zăpadă. La ceas de seară, Teatrul Evreiesc de Stat își primește cu căldură spectatorii și îi invită la O lecție de bune maniere. Intru timidă-n foaier. Mă simt puțin vinovată că vremea m-a obligat la o ținută mai puțin formală decât aș fi adoptat de obicei la teatru. Dar nu am prea mult timp să-mi fac griji cu referire la cizmele mele greu încercate de trotuarele din oraș. Pentru că suntem poftiți în sală. Și mă așez cuminte la locul meu. În rândul doi, la margine. Și lumina se stinge. Și lecția începe… O lecție magistrală. Și, din păcate, o lecție necesară. Mult prea necesară…
Da, spectacolul de marți încă mă bântuie. Și cred că așa și trebuie… Pentru că nu prea ai cum să vezi O lecție de bune maniere și să nu simți niscaiva fiori reci prin tot corpul… Pentru că în doar o oră și jumătate doamna Maia Morgenstern reușește să te scoată din zona ta de confort cu o dibăcie nemaiîntâlnită. Te face să râzi cu o nonșalanță deplină, mânuind textul lui Jean-Claude Grumberg cu o forță incredibilă. Pentru ca mai apoi să te pună, încetul cu încetul, față în față cu istoria. Cu realitatea. O realitate care n-ar fi trebuit să existe niciodată… Dar care a existat și pe care e de datoria noastră, a tuturor, să nu o ignorăm. Căci ignoranța nu face decât să ne condamne la a repeta greșelile trecutului… Un trecut în care ura și prejudecățile au făcut atât de mult rău…
O lecție de bune maniere e o oglindă în care poate că ar trebui să ne fie rușine să privim… E un spectacol greu. Din toate punctele de vedere. Un spectacol care te ia puțin pe nepregătite și care vorbește cu umor despre adevăruri sumbre. Și asta e mare lucru. Să poți să privești în urmă la toate atrocitățile unei istorii deloc prea îndepărtate și să fii capabil să le înfățișezi așa e o dovadă nebună de curaj. De înțelepciune. Și de tărie interioară. O tărie pe care doar tenebrele trecutului ți-o pot insufla… Și e și o dovadă de încredere. Încrederea că cei aflați acolo, în fața scenei vor vedea ceea ce se ascunde dincolo de masca subțire a comicului… Încredere pentru care eu mă simt datoare să mulțumesc!
Nu, O lecție de bune maniere nu e un spectacol oarecare. Nu e doar un alt one woman show foarte bun. Nicidecum. E ceva aproape ireal. E o demonstrație sublimă de dăruire și de pricepere pe care sunt sigură că nu multe actrițe reușesc să o ducă la bun sfârșit. Și mie personal mi se pare supraomenesc felul în care Maia Morgenstern domină scena. Și nu pot să nu fiu puțin invidioasă pe dragostea de meserie ce i se citește în ochi fără nici cel mai mic efort… Și nu, nu vreau să mai adaug nimic. Pentru că sunt momente când prea multe cuvinte murdăresc. Iar acesta chiar e unul dintre ele. Și pentru că sincer nu știu cum aș putea să descriu în cuvinte ceva atât de perfect…
Și chiar nu știu dacă ar trebui să vă spun acum că O lecție de bune maniere e un spectacol pentru toată lumea sau nu… Aș înclina totuși să spun că da… Este, așa cum am spus de la început, o lecție dureros de necesară. Pe care ar trebui să ne-o însușim cu toții. E un spectacol care vine să ne reamintească ceva. Și anume că ura va exista doar atâtă vreme cât noi îi permitem să existe, hrănind-o cu idei preconcepute, cu o lipsă uneori acută de toleranță sau cu teama noastră nefondată de necunoscut… E un spectacol dintre cele care se încumetă să te facă să râzi, când ar putea să te facă foarte ușor să plângi în hohote… Pe scurt, e de văzut. Neapărat. Fiindcă de povestit e aproape imposibil. Cel puțin pentru mine… Așa că eu zic să lăsați deoparte blog-ul meu neînsemnat și să vedeți când se mai joacă, da?
Cultural.21 