Nu știu cum am reușit să aleg pentru weekend-ul ce tocmai s-a încheiat două spectacole care să se joace așa cu sufletul meu, însă nu regret absolut deloc alegerile făcute. Dacă sâmbătă am văzut – cu lacrimi în ochi pe ici, pe colo – Fluturii sunt liberi, duminică seară am fost la Treapta a 9-a. Un spectacol la care tot încercam de mult să ajung și pe care mă bucur că am reușit în sfârșit să-l văd. Chiar dacă m-a pus puțin la încercare…

Da, povestea pe care o spune textul lui Tom Ziegler m-a cam răvășit. Și nu, nu cred că s-a întâmplat doar pentru că m-a prins pe mine într-un moment ceva mai complicat, emoțional vorbind… Nu, povestea asta are ea ceva al ei. Ceva legat de tonul nici jucăuș, dar nici mult prea rigid cu care vorbește despre câteva lucruri deloc banale. Cum ar fi trecutul, cu greșelile lui. Sau iubirea. Acea iubire cu totul specială care poate exista doar între o mamă și copilul ei… Sau prietenia. Și vinovăția, cu toate capcanele ei. Și iertarea, cu toată furtuna care o precede de obicei… Și, dacă stau să mă gândesc mai bine, Treapta a 9-a nu spune o singură poveste. Nu, spune de fapt patru povești. Patru povești care, la un loc, reușesc să aducă atât de multă emoție pe scena atât de mică a Teatrului Arte dell’Anima

O mamă care și-a pierdut familia din cauza dependenței ei de alcool și care luptă din răsputeri să repare acum răul făcut… O fiică adolescentă care nu poate să nu se învinovățească de plecarea mamei… O prietenă căreia soarta i-a luat deja tot ce avea mai de preț și care le rămâne acum alături celor două chiar dacă asta-i răscolește propriile amintiri… O adolescentă rebelă care a căzut în capcana drogurilor și care-și ascunde teama și durerea în spatele imaginii ei sălbatice… Patru suflete rătăcite. Care în final se salvează reciproc… Și care, prin poveștile lor ne dau și nouă curaj. Și ne învață că trecutul nu poate fi schimbat, dar că putem decide cum vrem să arate prezentul… Că fiecare greșeală vine cu un preț, dar și că viața ne dă mereu o a doua șansă…

Și ce mi-a plăcut mie cel mai mult a fost felul în care totul a prins viață pe scenă. Un decor simplu, parcă în antiteză cu toată încărcătura sentimentală din spectacol. Și patru actrițe tinere, frumoase și foarte talentate care și-au asumat cu nonșalanță patru partituri care mie nu mi s-au părut tocmai ușoare. Fiindcă textul lui Ziegler e unul plin de nuanțe și obligă. Obligă și actorul, dar și spectatorul, la introspecție. Obligă la o oarecare responsabilizare emoțională și la multă atenție la detaliu în construcția fiecărui personaj în parte. Și e frumos. E foarte frumos ce-au făcut fetele astea pe scenă. Mi-a plăcut siguranța cu care Bianca Oprea întruchipează nesiguranța. Și energia nebună pe care a adus-o cu sine Andreea Mera în rolul lui Tracy. Și maturitatea din jocul Ioanei Nicolae. Și echilibrul pe care l-am simțit în fiecare gest și fiecare replică semnate de Cezara Munteanu. Și nu pot decât să le felicit încă o dată pentru dăruirea cu care ne-au spus povestea asta 🙂

Și nu, nu mi-a fost ușor să stau acolo cuminte în sală timp de o oră și jumătate. Pentru că mă lupt și eu în fiecare zi cu demonii mei și port și eu câteva cicatrici mai mult sau mai puțin vizibile ale trecutului… Și sunt unele spectacole care vin uneori ca un răspuns mult prea direct la întrebări pe care mi-e greu să le accept… Și cred că Treapta a 9-a e unul dintre ele… Fiindcă la final, după ce mi-am șters în grabă lacrimile și după ce le-am aplaudat pe fete din tot sufletul, am simțit nevoia să merg spre casă pe jos, prin gerul care parcă nu mai părea acum atât de năprasnic, să respir din singurătatea orașului și să-mi adun puțin gândurile… Și să las toate emoțiile să se așeze în liniște la locul lor… Și să-mi reamintesc pentru a nu știu câta oară de ce se spune că teatrul vindecă și că actorul nu e altceva decât un doctor care operează pe suflet deschis…