Aseară am trecut iar pe la teatru. Nu mai mersesem de sâmbăta trecută (când am revăzut My Fair Lady, despre care v-am mai povestit aici) și deja îmi era dor de-o piesă faină. Așa că mi-am început săptămâna cu Nimeni nu-i perfect. Și vreau să vă spun că a fost… ei bine, perfect.

Internetul spune despre piesa asta că e „un spectacol rafinat și cu o precizie de mecanism de ceas care conține, de fapt, o comedie cu încurcături amoroase, o comedie despre conflictul dintre generații și o comedie despre războiul dintre sexe, și peste toate acestea, comedia din cadrul comediei”. Și pot confirma că așa este. Spectacolul se ridică indubitabil la înălțimea așteptărilor, ba chiar le depășește cu îndrăzneală!

N-am să vă dezvălui acum prea multe despre toată nebunia frumoasă din cele două ore și jumătate de spectacol, fiindcă vreau să descoperiți  voi singuri. Vă spun doar atât: eu n-am mai râs de câteva săpămâni cum am râs aseară. Iar atât de fascinată de jocul unor actori nu cred că am mai fost vreodată… Pentru că despre asta aș vrea să vă povestesc mai pe larg astăzi. Despre momentele de magie semnate de 2 dintre oamenii cei mai dragi mie – și anume Silviu Biriș și Eugen Cristea – la care am avut onoarea să fiu martoră. Și despre motivele pentru care eu îi iubesc pe cei doi atât de mult. Nu, nu vreau să bagatelizez în niciun fel prestațiile uimitoare ale Rodicăi Ionescu și Andreei Șofron, care fac o treabă extraordinară în Nimeni nu-i perfect, alături de cei doi domni mai sus menționați. Nu mi-aș permite niciodată și cei care mă cunosc știu că respectul pe care eu îl port celor care și-au ales meseria asta nu cunoaște margini. Însă mi-e foarte greu să nu mă opresc puțin asupra lecției de actorie la care am asistat…

Silviu Biriș este genial pe scenă știam deja. Este unul dintre acei actori îndrăgostiți iremediabil de meserie. Are o energie rar întâlnită. O profunzime ludică în privire. Și o ușurință fenomenală în gesturi. Strălucește și știe cum să facă asta fără a-și eclipsa vreo secundă partenerii de joc. Este extrem de prezent acolo, în personaj. Dar și incredibil de aproape de public. Iar publicul îl iubește. Pentru că este impecabil, indiferent de rol și indiferent de circumstanțe. Privindu-l cum joacă, mie îmi pare că ar putea să-și uite replicile, că decorul s-ar putea prăbuși pe lângă el și că cineva i-ar putea înlocui întreaga recuzită cu lucruri aparent inutile, dar el tot nu și-ar ieși din personaj. Și asta face ca, în ochii mei, un actor să devină un fel de vrăjitor…

Iar în Nimeni nu-i perfect, Silviu parcă se întrece pe sine. Pentru că nu poate fi deloc simplu să treci de la timidul Leo, statisticianul autor de romane de dragoste, la excentrica mătușă Mary și înapoi. Da, vorbim de un travesti. O performanță fabuloasă care face deliciul publicului și pe care e musai să o vedeți cu ochii voștri, fiindcă oricât m-aș strădui nu cred că o pot descrie în cuvinte. Și asta nu e tot, pentru că și atunci când nu se străduiește să facă „lucruri pe care le fac femeile”, purtând evident pantofi cu toc și ruj roșu, Leo este un personaj foarte, foarte tare. Și foarte complex, în ciuda aparențelor. Și nu neapărat pentru că așa l-a văzut autorul Simon Williams, ci mai cu seama pentru că regizorul Radu Beligan a știut să aleagă actorul potrivit. Un actor pentru care atunci când cortina se ridică, scena este asemenea unei pânze albe pe care o pictează de fiecare dată în cele mai mișto culori cu emoțiile pe care le scoate la suprafață…

Cât despre Eugen Cristea, cel de-al doilea magician care vine să aducă perfecțiunea în Nimeni nu-i perfect, ce-aș putea spune? M-am îndrăgostit de dumnealui acum mulți ani, înainte să mă îndrăgostesc de teatru. Căci Feriți-vă de măgăruș a definit o generație căreia am și eu norocul să-i aparțin. Și, deși până acum ocaziile de a-l vedea pe scenă au fost mult mai puține decât mi-aș fi dorit, rămâne unul dintre actorii care pe mine mă fascinează prin naturalețea cu care pare să abordeze fiecare rol. Are ceva aparte, dincolo de carismă. Teatrul este marea lui pasiune și asta se vede cu ochiul liber. Și pare că fiecare rol a fost scris pentru el. Iar Tom, personajul din comedia de față, nu face excepție. Tom este tatăl uituc și zvăpăiat al lui Leo, aflat în totală contradicție cu eroul nostru. Uită mereu unde-i sunt cheile, dar nu ratează nicio ocazie de a ieși în oraș, singur sau alături de simpatica Dee Dee, nepoata sa adolescentă, participă la concursuri de karaoke, este atât de vesel și plin de o energie molipsitoare.

Eugen Cristea reușește, în stilul său inconfundabil, să dea viață bunicului pe care probabil că ni l-am dorit cu toții la un moment dat, iar pentru mine asta e mai mult decât suficient pentru a-mi ajunge la suflet. E imposibil ca publicul să nu reacționeze la jovialitatea din interpretarea sa. Este elegant, dar și ușor copilăros undeva în profunzime. Stăpânește perfect fiecare replică și fiecare mișcare. Și știe să lase publicul să întrezărească, dincolo de personaj, frânturi sclipitoare din personalitatea sa, ceea ce întărește și mai mult conexiunea cu spectatorii…

Cum spuneam, doi oameni frumoși și efervescenți, înzestrați cu un talent remarcabil. Împreună pe aceeași scenă. Fiecare punându-și sufletul pe tavă în fața spectatorilor. Pentru că ce e actoria, dacă nu o etalare fățișă a unor trăiri și sentimente care sălășluiesc acolo undeva, în inima artiștilor? Pardon, a vrăjitorilor 😉 Doi oameni care domină scena chiar și atunci când nu spun nimic. Și care atunci când lucrează împreună electrizează publicul. Un tandem care mie mi-a plăcut la nebunie și fără de care mi-e greu să cred că Nimeni nu-i perfect ar mai fi la felDouă forțe incredibile, al căror magnetism cu siguranță că mă va aduce iar și iar în sala de spectacol și în fața cărora mă înclin cu recunoştinţă!

PS: Nimeni nu-i perfect se joacă din nou pe 15 noiembrie. Biletele se găsesc aici. Ne vedem la teatru!