…mi-am făcut cadou pe final de martie un bilet la nebunia asta de comedie. Așa cum vă spuneam pe Facebook zilele trecute, Nimeni nu-i perfect este unul dintre spectacolele pe care mi-e foarte greu să accept că nu le-am descoperit mai devreme și pe care aș tot vrea să-l revăd. Doar că se joacă cam prea rar și asta mă supără teribil… Dar să trecem la subiect, că iar îmi amintesc ce bine ar fi să am teatrul meu și să aduc la un loc toate spectacolele dragi mie…
Am fost așadar la Nimeni nu-i perfect. Un spectacol despre care eu v-am mai povestit aici prin toamnă, când l-am văzut prima dată. Se juca atunci la Ploiești. Ploua, iar în sala era frig. Cred că și pe scenă era frig. Iată, încă un detaliu care mă supără teribil… Am plecat atunci spre casă cu mâinile înghețate. Dar încărcată de o energie atât de mișto, cum nu orice spectacol știe a transmite. Și-am plecat și puțin obosită ce-i drept. De la cât am râs. Oricât de ciudat ar părea, mergeam spre casă și râdeam de una singură pe stradă 🙂 Și știam că mă expun aceluiași „risc” și acum două seri, când am mers iar la comedia asta. Îmi luasem biletele din timp. Într-o noapte, pe la 3 fără ceva. Fiindcă mi-era teamă ca până dimineață să nu cumva să rămân fără… Și am așteptat seara de 30 martie cu o nerăbdare greu de descris… Iar vineri nu știu cum am reușit, dar am ajuns la locul faptei cu mai bine de o oră înainte de spectacol. Cred că nici actorii nu sosiseră încă atunci când am intrat eu pe ușă… Și am urcat apoi cu aceeași nerăbdare în sală. Și s-a stins lumina. Și s-au aprins reflectoarele. Și timpul parcă s-a oprit în loc. Fiindcă da, Nimeni nu-i perfect e genul de comedie care face să nu mai existe repere de timp ori de spațiu. E una dintre acele comedii care te ia pe nepregătite – în sensul cel mai bun – chiar și atunci când ai mai văzut-o. E unul dintre acele texte care o dată ajuns în mâinile actorilor potriviți dă dependență în rândul publicului. Și nu, eu chiar n-aș vrea să mă vindec de o asemenea adicție frumoasă!
Un text care ne obligă, de dincolo de perdeaua vicleană a unui umor de mare clasă, să tragem câteva învățăminte. O comedie de care te îndrăgostești la prima vedere. Pentru că ea însăși e despre dragoste. Cu tot cu capcanele ei. E despre calități și defecte, despre curajul de a iubi și de a fi sincer, despre cât de ușor e să tragem concluzii pripite, despre cât de perfect e să nu fii perfect… Și oricât de nebunește ar suna, e ceva foarte real în comedia asta. Unii oamenii chiar nu știu cum să-și pună inima pe tavă. Alții lasă prejudecățile să intervină în calea fericirii lor. Unele familii nu sunt perfecte. Iar iubirea nu e niciodată un lucru simplu… Nimeni nu-i perfect ne învață câte puțin despre toate astea. Și o face în joacă. O joacă superbă, în care comicul dozat cu precizie – dar și cu o imensă generozitate – între situație și cuvânt se întâlnește cu talentul sclipitor a patru actori geniali care ne reamintesc în fiecare secundă din acest spectacol ce înseamnă teatrul. Teatrul acela adevărat, frumos. Care parcă e tot mai rar…
Și ce-mi place mie cel mai mult la Nimeni nu-i perfect e complicitatea vădită de acolo, de pe scenă. E ceva foarte fain la felul în care (se) joacă acești oameni frumoși (n.r. Silviu Biriș, Andreea Măcelaru Șofron, Eugen Cristea și Rodica Ionescu). Se bucură împreună de fiecare moment, de fiecare replică, de fiecare prilej de a arăta lumii tot ce știu ei să facă… Se simte un echilibru aparte în interpretarea lor și nu pot să nu remarc asta. La fel cum nu pot să nu remarc măiestria cu care își construiesc personajele deloc banale, spontaneitatea aproape ireală, energia, felul în care au grijă unii de ceilalți, chimia care se creează pe nesimțite între actori și spectatori în spațiul acela mic și foarte intim de la CCUNB în care dacă publicul s-ar opri o clipă din râs ori din aplaudat, le-ar putea auzi chiar și bătăile inimii. Și ce ar fi teatrul fără acest schimb tacit de emoții?
Nu știu când se mai joacă Nimeni nu-i perfect, dar știu că am să fiu cu siguranță iar în public. Fiindcă da, e una dintre acele comedii pe care cred că le-aș putea revedea la nesfârșit. O comedie by the book. În starea ei cea mai pură. O comedie deșteaptă, fără a fi neapărat complicată sau filosofică. Un refugiu pentru sufletul obosit de tumultul cotidian… Un spectacol efervescent, care aduce atât de multă bucurie fără a cere nimic în schimb și pe care noi, publicul, suntem datori să-l aplaudăm și să-l facem să strălucească cu aceeași intensitate încă mulți ani de acum încolo…
Later edit (07.12.2018): Am fost iar la Nimeni nu-i perfect. Așa, în loc de cadou de Moș Nicolae 🙂 Și m-am bucurat ca de fiecare dată. M-am bucurat de comedia asta care are atât de mult subtext de dibuit printre hohote de râs și pe care aș mai putea să o revăd de cel puțin încă zece ori fără să mă plictisesc vreun pic. Și m-am bucurat să redescopăr povestea asta pe scena de la Teatrul Elisabeta. Pentru că da, spectacolul ăsta chiar merită să se joace din nou într-o sală pe măsură. Mi-a plăcut să văd că nimic nu s-a schimbat. de la ultima mea întâlnire cu Nimeni nu-i perfect. Ba chiar spectacolul ăsta parcă a devenit și mai (ne)bun! Cei patru magnifici de pe scenă sunt la fel de… ei bine, perfecți. Iar umorul ăsta sănătos, curat și deștept e la fel de iubit și de dorit de public. Avem nevoie de comedie bună ca de aer. Și eu una nu pot decât să fiu recunoscătoare că există spectacolul ăsta. Mulțumesc pentru comedie Silviu Biriș, Andreea Măcelaru Șofron, Eugen Cristea și, de astă dată, Florentina Țilea! 🙂
Cultural.21 