De văzut în weekend: Breaking News. Filmul, evident!

Am fost aseară la film. Breaking News e deja în cinematografe de o săptămână și era cazul să nu mai amân. Nu, nu mă consider cinefilă. Și, recunosc, n-am văzut foarte multe filme românești în ultimul timp. Dar am văzut trailer-ul și ceva mi-a spus că povestea asta e altfel și că Breaking News e un film la care trebuie să ajung. Iar acum că am făcut-o, mă simt datoare să mulțumesc instinctului pentru imbold.

Am luat cu mine, când am plecat de la cinema, un amalgam de emoții pe care puține filme au reușit să mi le transmită. Pentru mine, un film bun e un film care mă face să pun la îndoială lucrurile pe care până acum le-am luat de-a gata fără a cerceta prea mult. Deseori, un film bun mă face să caut înlăuntrul meu cele mai oneste răspunsuri la întrebări pe care altfel aș fi refuzat să mi le pun. Și, de cele mai multe ori, un film bun mă face să plâng. Iar Breaking News a făcut toate aceste lucruri. Și chiar mai mult de atât.

Filmul, regizat de Iulia Rugină, pare să fie despre etică (sau despre lipsa ei) și despre jurnalism. Dar eu cred că este, în primul rând, despre furtuna emoțională în care se trezesc doi oameni, extrem de diferiți la prima vedere, atunci când un accident violent le dă viețile peste cap. Este despre lupta reporterului Alex Mazilu cu vina și cu durerea atunci când după moartea violentă a operatorului său, Andrei Paraschiv, în timpul unei transmisiuni live, este obligat de superiori să realizeze un material in memoriam. Și mai este despre zidul fragil pe care Simona, fiica adolescentă a lui Paraschiv și-l construiește în jurul său pentru a evita să accepte realitatea tragică cu care se confruntă. Și despre felul în care cei doi învață – împreună, dar și unul de la celălalt – cum să meargă mai departe…

În rolul lui Mazilu ne întâlnim cu un Andi Vasluianu absolut fenomenal, care transmite atât de mult cu fiecare gest și mai ales cu fiecare privire, încât e imposibil să nu te cutremuri în fața ecranului. Iar Voica Oltean, care la momentul filmărilor nu împlinise încă 16 ani, îi dă viață Simonei cu o naturalețe exuberantă. E lesne de înțeles, văzând interpretarea ei, de ce juriul festivalului de la Karlovy Vary a răsplătit-o cu o mențiune specială pentru debutul său în lungmetraj. Ceea ce fac cei doi cu personajele lor pe tot parcursul filmului este absolut genial. Pentru că vorbim de unul dintre filmele acelea în care încărcătura emoțională a protagoniștilor este în prim plan, iar povestea se țese singură în jur.

Dar ce mi-a plăcut, cel mai mult la Breaking News este felul în care sunt conturate personajele și felul în care este construită relația dintre Mazilu și Simona. Totul este conturat foarte fin. Nu există niciun detaliu, nicio replică, nicio exagerare teatrală care să atenteze la realismul poveștii. Filmul este, de la început la sfârșit, credibil. Dureros de credibil. Mazilu este și el rănit în accidentul în care moare Paraschiv, însă rănile fizice sunt doar metafore pentru urmele lăsate pe interior de tragedie. Tăietura de pe braț vine parcă să confirme senzația reporterului că pierde controlul asupra propriei existențe. Simona alege să fie furioasă pe tatăl care nu fusese întotdeauna perfect, pentru a nu da piept cu durerea pierderii lui. Mazilu descoperă cât de puține lucruri știa despre omul cu care lucra zi de zi și caută acum să-l cunoască prin ochii Simonei. Iar Simona știe, în ciuda aparențelor, că doar în colegul tatălui său va găsi sprijinul de care refuză să accepte că are nevoie. Apropierea dintre cei doi e complicată, dar într-un mod cât se poate de firesc în fața încercării prin care trec. Iar datorită curajului lor de a-și înfrunta propria suferință, amintirea lui Paraschiv este, la final, onorată așa cum se cuvine.

După cum spuneam, mă bucur că am mers să văd Breaking News. Chiar dacă probabil că nu voi mai putea asculta niciodată Sittin’ On The Dock Of The Bay a lui Otis Redding fără să izbucnesc în plâns… Mi-era dor de un film care să mă facă să mai rămân câteva minute în sală la final, doar pentru a-mi șterge lacrimile din colțul ochilor și a reflecta în tăcere la poveste. Mi-era dor de un film care să mă provoace intelectual și emoțional în aceeași măsură. Și mi-era dor de un film atât de sincer, jucat atât de curat și regizat atât de atent, pe care să tot vreau să-l revăd. De aceea, cred că ar trebui să mergeți și voi în cinematografe și să vă convingeți despre ce vorbesc…