M-am gândit mult dacă să scriu sau nu. Perplex nu e genul meu de spectacol, nu e ceea ce caut eu în teatru. Ceea ce sper că știm, cu toții, nu pune niciun fel de etichetă spectacolului. Că dacă voiam să decid eu care spectacol e bun sau nu e bun, mă făceam critic de teatru, nu? Iată, am decis să scriu. Pentru că dincolo de lucrurile cu care n-a fost dat să rezonez eu sau de antipatia mea personală pentru scriitura lui von Mayenburg, nu pot să mă prefac că n-am văzut ce are de spus spectacolul ăsta…
Da, e un spectacol cu… personalitate. Și, fără îndoială, nu se va face ușor iubit de oricine. Dar e un spectacol care spune niște adevăruri. Și adevărurile nu sunt mereu comode – mai ales când sunt despre noi – dar sunt atât de trebuincioase. E un mozaic de simboluri. O carte de ghicitori, parcă. Un spectacol care te obligă să gândești, și asta pentru unii – și știu că voi fi judecată pentru ceea ce spun acum – e posibil să fie un pic prea mult. Se pot spune multe după o oră și patruzeci și cinci de minute de Perplex. Că e altfel. Că e exagerat, poate. Că e un pic prea lung. Că e vulgar (nu, nu e, dar știu că unii îl vor vedea așa). Că e amețitor. Că e încărcat, vizual și senzorial, până la limita kitschului sau mai știu eu ce. Dar să spui că n-ai înțeles nimic e greu!
Perplex e un soi de cameră a oglinzilor, în care oriunde te-ntorci, vezi o reflexie a realității care ne înconjoară pe fiecare dintre noi. E imposibil să nu recunoști pe cineva familiar într-unul din personajele care se arată, rând pe rând, pe scenă. O rudă. Un vecin. Un coleg. Pe tine?!? E imposibil să nu știi pe cineva care să fi trăit vreuna din situațiile care se succed, caleidoscopic, în fața ta… E un spectacol-experiență, care te obligă să vezi lumea în care trăiești prin lentile colorate, dar dureros de clare. E deconcertant, e direct, e un pamflet teatral în care iluziile constituie reactivul care developează filmul realității.
Dacă facem un pas în spate și privim obiectiv și asumat, ăștia suntem. Noi, societatea. Societatea asta în care ne încăpățânăm să credem că totul e ok, dar în care muzica de pe fundal acoperă deseori vocile actorilor. În care relațiile, de orice fel, sunt mai volatile ca oricând și realitățile fiecăruia dintre noi se întrepătrund și se distanțează deopotrivă în cele mai nebănuite feluri. În care prea des nimeni și nimic nu e ceea ce pare (și de multe ori asta ne convine de minune). În care îngropăm gunoiul în canapea și ne străduim să facem pe plac unui regizor, oricare ar fi el, despre care nici nu (mai) știm dacă există… O societate în care nici noi nu mai știm cine suntem și ce jucăm. Sau de ce…
E un spectacol care nu trebuie să-ți placă ca să te atingă. Cel puțin în montarea lui Ștefan Iordănescu, care a făcut să fie cu emoție. Dincolo de absurdul poveștilor care se amestecă, de accente poate prea poate puternice pe ici, pe colo, de ritmul care controlează cu precizie cursul haotic al acțiunii, Perplex e jucat cu finețe și meticulozitate. Niciun detaliu lăsat la voia întâmplării, nimic iluzioriu, nimic pe repede înainte în construcția personajelor. Personaje – nici nu știu câte – care se compun, descompun și recompun cameleonic din gesturile, privirile, vocile, tăcerile și bătăile de inimă a patru actori. Actori care dărâmă lin cel de-al patrulea perete și sădesc în public zâmbete, lacrimi (nu știu alții, dar da, eu am plâns un picuț), mirări și-un pic din bucuria cu care-și fac ei meseria.
Și nu, nu știu cum ar trebui să închei. Nu o să vă spun să mergeți să vedeți Perplex. O să vă spun doar ca dacă mergeți, să nu decideți a-l iubi ori neiubi pentru ceea ce e în aparență, ok?
Foto: http://www.tnb.ro / Florin Ghioca
Cultural.21 