Se întâmplă uneori să mă nimeresc în sală la câte un spectacol și să îmi zic Nu, n-are cum să fie real… S-a întâmplat și duminică seară, când stăteam cuminte pe locul meu la Hedwig and the Angry Inch, care doar ce a avut premiera. Și da, a fost real…

Hedwig and the Angry Inch e unul dintre acele spectacole care îți arată că altfel-ul în teatru se poate face și așa. Cu îndrăzneală măsurată, cu nonconformism dublat de echilibru, cu sensibilitate. E un spectacol care vorbește despre atât de multe lucruri. Lucruri care contează. E un spectacol deplin, în care fiecare părticică le completează perfect pe celelalte: povestea, actoria, ritmul, scenografia minunată a doamnei Adriana Grand, idem costumele semnate de regizorul-vrăjitor Răzvan Mazilu, (sub)textul. Un spectacol care e, dincolo de punk rock, de o subtilitate covârșitoare.

Nevoia intrinsecă a fiecăruia dintre noi de a ne simți iubiți. De a ne găsi locul și liniștea și pavăza în brațele cuiva care să ne fie acasă. Și de a iubi, la rândul nostru. Căutările artistului, dar și durerile sale neștiute de nimeni. Curajul de a fi tu însuți într-o lume care nu știe aproape niciodată să te accepte dacă nu ești ca toți ceilalți. Curajul nebun pe care-l cere însăși autoacceptarea. Năzuința spre libertate, orice formă ar avea ea. Puterea de a fi vulnerabil. Despre toate astea am simțit eu că e Hedwig and the Angry Inch. Și te face să râzi. Și să plângi. Și te pune pe gânduri. Și te răscolește…

Și ziceam ceva de actorie adineauri. Deci… Lucian Ionescu. Actori buni sunt mulți, actori care să atingă geniul sunt foarte puțini. Și el e unul dintre ei. Nu cred că e ceva ce nu poate să joace – sau să cânte! – omul ăsta. Iar ce face în Hedwig and the Angry Inch e de pe altă lume. E o forță în jocul lui care-mi pare incredibilă. E sensibilitate. O rigoare peste poate. Sinceritatea specifică actorului care e teatru, nu face teatru. Simț ludic. Emoție. Bucurie. Energie supraomenească. Lucian e un munte de talent și cred că aș putea să revăd fiecare spectacol în care joacă de sute de ori și tot aș mai avea ceva de învățat despre teatru și musical de la el 😊

Apoi… Crina Matei, absolut minunată într-un travesti deloc obișnuit. O demonstrație de eleganță și subtilitate, o lecție despre cum să îți trăiești, nu să îți joci, personajul. Cred că am mai spus-o. Poți să îți dai seama că un actor e cu adevărat mare după felul în care tace. După cum ascultă, după privirea care însoțește tăcerea. După cum e prezent chiar și când luminile nu-l ating, lăsând publicul să-i simtă o părticică de suflet. Și despre asta e Yitzhak al ei și Crina e impecabilă 💙

Și mai trebuie să vă povestesc despre Irina Cărămizaru și Cristina Danu, care strălucesc. La propriu și la figurat 🙂 Care sunt – alături de cei patru băieți frumoși și talentați care fac posibilă muzica live – pânza pe care prinde culoare și formă povestea asta…

O poveste care ți șe lipește de suflet. Prin nebunia ei, prin metafore, prin umor și franchețe. Un spectacol în care totul e simbol. Trebuie doar să îți dai voie să vezi asta și să treci tot ce vezi pe scenă prin filtrul rațiunii, dar și prin cel al simțirii.

Știu că spectacolul va fi înfierat de multe voci, unele așa-zis importante. Știu că unii oameni mă vor urî pentru simplul fapt că am zis aici, acum, că mi-a plăcut Hedwig and the Angry Inch, cei mai mulți fără să fi văzut spectacolul. Pentru mine, rămâne unul dintre cele mai umane spectacole pe care le-am văzut în ultima vreme. Rămâne un manifest pentru respect și pentru dreptul la fragilitate. Și, trebuie să spun, o lecție de curaj și asumare…

Foto: Andrei Gîndac / Teatrul Stela Popescu (www.teatrulstelapopescu.ro)