drama · TEATRU

Nunzio sau lecție despre iubirea de oameni…

Nu știu exact de ce am cumpărat biletul la Nunzio pentru vineri seară. Căutam să merg la un spectacol, căci în ultima vreme ajung parcă prea rar la spectacole noi, nu eram în cea mai bună formă și ARCUBul îmi era cel mai la îndemână, iar povestea suna bine… Și, Doamne, cum m-a atins povestea asta!

Nunzio e un spectacol de pus pe rană. Un spectacol cu un soi aparte de poezie. O întâlnire parcă de taină, ce rămâne cu tine mult timp după ce pleci din sală. Un spectacol clădit pe mesajul atât de cald și de trebuincios al textului și pe o actorie impecabilă. Fără artificii care să păcălească ochiul, doar cu sensibilitate care să facă bine la suflet…

Și trebuie să fi fost o bucurie pentru Alina Hiristea să lucreze cu doi oameni care, se vede cu ochiul liber, au pus atât de mult suflet în spectacolul ăsta. Mircea Andreescu e fenomenal. Atât de viu pe scenă, atât de prezent, de jucăuș, de serios, de atent la partener… Un actor care captivează printr-un joc curat, simplu, nicio clipă forțat sau hiper-teatral, într-un rol cel puțin greu. Iar Ion Grosu? Am plâns cu el, am râs, i-am înțeles și iubit personajul – și asta ține doar de felul în care și-a făcut el partitura și nu de faptul că s-a nimerit să joace fix genul meu preferat de băiat rău – și am simțit în piept lacrimile din ochii lui… E ceva în felul în care se completează cei doi pe scenă, ceva ce nu vezi mereu la teatru și e atât de multă naturalețe și sinceritate și precizie din aia care vine la pachet doar cu talentul în stare pură în cum (se) joacă ei cu textul, cu povestea, oferind spectatorilor o lecție neprețuită.

O lecție despre prietenie. Despre singurătate, oameni și iubirea de oameni. Despre a crede în oameni. Și a vedea dincolo de aparențe. Nunzio e un vârtej de puritate, vină, curaj, franchețe și durere. E un spectacol copleșitor. Prin fragilitatea lui Pino, prin forța lui și prin bunătatea din spatele a ceea ce e el. Prin naivitatea resemnată a lui Nunzio și prin demnitatea cu care își întâlnește el destinul. Prin umanitatea personajelor și a relației – la prima vedere disfuncțională, dar atât de frumoasă și de curată – dintre ei…

Cum spuneam, m-a atins tot ce-am văzut pe scenă vineri seară, tot ce am simțit acolo, în întunericul sălii, timp de o oră și câteva minute… E nevoie de spectacole așa, cum e Nunzio. Așa, care să te schimbe. Care să te provoace și să oprească, parcă, timpul. Care să spună ceva. Să te emoționeze, fără să te bruscheze emoțional. Și eu nu pot decât să fiu recunoscătoare ori de câte ori am ocazia să mă găsesc în sală la unul. Am plecat spre casă cu lacrimi în ochi și cu bucuria că am descoperit o poveste care contează spusă de niște oameni cu har. Pe care am să o revăd, cu siguranță. Și nu doar o dată 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.