comedie · TEATRU

Așa se recitește Caragiale…

Cu permisiunea domniilor voastre, nu o să mă complic cu introduceri laborioase atunci când vine vorba despre spectacolul ăsta. O să vă spun și vouă exact ce am scris într-un mesaj aseară, când am ieșit de la teatru… Băi, e bun. Acest D’ale carnavalului care s-a arătat ieri seară pentru prima oară publicului e, în umila mea opinie de spectator, un spectacol bun. Foarte bun 🙂

Nu prea am văzut până acum vreun spectacol de-al lui Alexandru Dabija care să nu îmi placă. Și asta deși, culmea, teatrul dumnealui nu se înscrie neapărat în registrul cu care să rezonez. Dar mă fascinează felul în care citește omul ăsta în oameni. În personaje și în oamenii cei de toate zilele deopotrivă… Îmi place că nu rescrie texte, ci pune autorului un monoclu al lui aici și acum. Că știe să fie modern și deranjant de actual fără a desconsidera ce a fost…

M-am bucurat să descopăr un D’ale carnavalului recitit cu atenție psihologică. Cum spuneam, față de text și față de societatea de azi. Cred că vreo cinci luni au repetat oamenii ăștia. Am așteptat premiera ca pe ace și m-am tot întrebat ce-or face acolo… Acum câteva ore am aflat. Au făcut un spectacol care – dincolo de misiunea primordială a oricărei comedii, aceea de a stârni râsul – te face să vezi. Să vezi cine suntem, cum suntem. Să vezi în ce lume goală pe dinăuntru ne ducem zilele… Un carnaval al derizoriului, al moravurilor, al goliciunii interioare. O halucinantă și foarte necesară imagine a realității pe care nu știu dacă fără umor am mai putea să o privim fără să ne fie rușine de noi înșine… Un spectacol în care mișcarea și nemișcarea vorbesc pe aceeași limbă. În care (non)culorile sunt metafore. În care cuvântul și actorul sunt piatră de temelie, iar curajul regizorului de a vedea dincolo de replicile lui Caragiale și dincoace de fațada societății de azi e hotărâtor.

Nu, nu m-aș hazarda să spun că e un spectacol pentru oricine. E mult subtext, sunt multe simboluri care, dacă nu știi sau nu vrei să le privești așa cum trebuie, îi pot deranja pe cei cu naturelul simțitor… Nu e genul de comedie la care mergi ca să te simți bine și atât, e mai degrabă un spectacol care te întreabă franc Și, îți place ce vezi? E un spectacol greu, un spectacol care cere din partea spectatorului atenție la detalii, la elementele de finețe în care abundă. Un spectacol îndrăzneț și dinamic. Un spectacol deștept. Un spectacol matur, care are ceva de spus și pe care îmi doresc din tot sufletul ca oamenii să-l poată vedea la justa-i valoare, atât din punct de vedere artistic, cât și uman…

Cât despre actori? Oh.My.God. Rar se întâmplă să fie atât de bine echilibrată o distribuție. Și nu știu dacă e doar impresia mea, din exterior, sau lucrul cu actorul e unul dintre calitățile cele mai însemnate ale lui Alexandru Dabija. O bucurie să-i privești, să fi parte din povestea pe care o spun ei acolo, pe scenă. O bucurie să vezi cât de lină e sinergia dintre ei și cu câtă poftă joacă. Dar să o luăm pe rând, zic…

Fetele. Irina Movilă și Natalia Călin, care sunt minunate. Își însuflețesc personajele peste poate, pun multă patimă și multă viață în Mița și-n Didina și se transformă, când cortina se ridică, în cele mai adorabile mahalagioaice din câte am văzut. Au talent pentru comedie și știu exact ce au de făcut cu el, rolurile li se potrivesc mănușă și chiar nu-mi pot imagina pe altcineva în locul lor în spectacolul ăsta. Iar Rodica Ionescu? Super simpatică. Super lecție despre cum să faci un personaj episodic să rămână pe retina spectatorilor și asta doar din gesturi și priviri, fără prea multe cuvinte 🙂

Băieții. Încep cu Mihai Munteniță. Genial. Un personaj pe care-l poți duce ușor în zona ridicolului, interpretat însă magistral. Pe mine m-a cucerit Catindatul de cum a pășit în prăvălia lui domNae și de data asta m-aș hazarda. Să spun că a rămas preferatul meu până la final… E expresiv, e simpatic, e o explozie de energie, are acel amestec de siguranță de sine și modestie care transcende către public pe care doar actorii cei mai sinceri îl au… Apoi, Gavril Pătru. Încerc să nu mai scriu trei paragrafe despre idolul meu, că iar îmi aud vorbe că-s părtinitoare. Bref, un actor uriaș. Un Nae Girimea carismatic și antipatic, deopotrivă. Un pic enervant, în sensul bun. Un pic sexy, un pic dulce Bibicul în felul lui. Bădăran atât cât trebuie. Altfel, nu că-i frizer, dar galant… Un personaj de care se vede că se bucură în fiecare secundă. Un joc de o precizie, de o naturalețe și de o efervescență care te lasă fără cuvinte. Eu obosesc numai să-l privesc, el iese la aplauze de parcă nu ar fi trăit timp de vreo două ore ritmul ăla nebun de pe scenă…

Și mai e Marius Rizea, pe care nu ai cum să nu-l iubești în chip de Iordache. E atent la fiecare detaliu, jocul lui e tot un melanj de vervă și echilibru, nu lasă să se vadă nicio clipă cât e de greu ce face el acolo, pe scândură. Stăpânește al naibii de bine meșteșugul ăsta al comediei și ne lasă să vedem o latură a personajului ăstuia pe care nu am mai simțit-o până acum în nicio montare. Și pe care mi se pare minunat că a știut, alături de regizor, să o scoată la iveală.

Și mai sunt Claudiu Bleonț și Emilian Oprea. Și e tot o bucurie să-i privești. Doi actori pe care nu i-am urmărit în mod deosebit, dar care aseară m-au câștigat. Le ies atât de bine nătărăii de Crăcănel și de Pampon, se completează atât de bine pe scenă și completează atât de bine toată nebunia asta de spectacol și îi aduc și mai multă vivacitate și, în felul lor aparte, sensibilitate. Și le poți citi și lor în privire bucuria de a fi parte din carnavalul ăsta… Și nu, nu am uitat de Mihai Calotă și de Ciprian Nicula și de cum vin ei, alături de Rodica Ionescu, să confirme că nu există rol mic 🙂

Și v-am spus despre atenția aproape obsesivă a regizorului și a actorilor deopotrivă la cele mai mici și mai mici detalii, nu? Dar despre decor v-am spus? Nu-i nimic, vă spun acum. Apoi vă las în pace, că trebuie să ajung la teatru, să mai văd o dată D’ale carnavalului… Decorul vorbește în spectacolul ăsta. E, așa cum ar trebui să fie în orice spectacol, parte din poveste. Raluca Alexandrescu construiește o reflexie materială a condiției interioare a lumii care prinde viață pe scenă. Iar costumele supercalifragilitice ale Lilianei Cenean, gândite într-o rezonanță uluitoare cu personajele care le poartă vin să întregească acest univers deopotrivă hâtru și hâd care te face să simți enorm și să vezi monstruos…

E un spectacol perfect? Asta depinde de spectator. Pentru mine e un spectacol bun. Un spectacol care are ceva de spus. La care s-a muncit mult și tot laboratorul ăsta se simte și nu pot să nu apreciez asta. Un spectacol dinamic. Viu. Îndrăzneț. Un spectacol aproape filmic și în același timp, în aceste vremuri, o frumoasă aducere aminte de cât de necesar ne e teatrul live… D’ale carnavalului e o demonstrație de actorie. O lecție de psihologie, cel puțin pe alocuri… O mănușă aruncată regizorilor care au impresia că e prea desuetă comedia ori că nu poți avea pe aceeași scenă clasic și contemporan… Un spectacol cu care eu, fiică din popor, ploieșteancă, republicană și deosebit de pretențioasă cu felul în care e manevrată scriitura lui Nenea Iancu am rezonat. Și care am impresia că mai are încă multe să-mi dezvăluie pe măsură ce-l voi revedea… Până atunci, mă înclin cu admirație și recunoștință în fața oamenilor de scenă și din spatele ei!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.