…și mi-a plăcut. Și, cu riscul de a-mi auzi vorbe, nu spun asta foarte des despre un film românesc. Și nu știu cât mai stă prin cinematografe, dar aș zice că filmul ăsta merită banii pe bilet și două ore de stat cu masca pe figură 🙂
Nu, nu o să vă povestesc filmul. Nu pot să s-o fac. Știți deja că nu îmi stă în obicei, iar în cazul de față e și mai important să descoperiți voi singuri încotro se îndreaptă povestea pe care a ales să o spună Bogdan George Apetri. Ce pot să fac, însă, e să vă spun că Neidentificat a fost pentru mine o întâlnire nesperat de frumoasă cu cinematografia de la noi. Eu nu sunt cu filmele. Eu sunt cu teatrul. Dar mă bucur tare mult când, every once in a while, un film ori un serial îmi dă motive să stau cuminte în fața unui ecran, fie el mai mic, sau mai mare… Mă bucur când văd un film care are ceva de spus. Care lucrează cu lucruri profunde. Care nu e despre comunism. Care e jucat cum trebuie jucat un film. Care se vede bine. Și se aude bine, dacă știți ce vreau să spun. Care te pune pe gânduri. Și Neidentificat e toate astea la un loc…
Neidentificat m-a atins. Ca om, ca psiholog, ca ființă care cândva chiulea de la școală ca să vadă seriale polițiste. Am descoperit un film care are multe să ne învețe. Foarte multe. Un film care provoacă, care ridică întrebări și apoi întoarce pe toate părțile răspunsurile. Un film care vorbește deschis, aproape rece și totuși atât de uman, despre lucruri nu neapărat comode… Cât de ușor etichetăm oamenii. După culoarea pielii. După cartierul în care s-au născut. După șansele pe care nu le-au avut… Cât de ușor e să trecem peste anumite linii, mai mult sau mai puțin vizibile. Cât de mult sau de puțin contează că dai tot, când ceilalți dau pe jumătate. Cât de fragili suntem în spatele zidurilor pe care ni le construim… Până unde suntem capabili să mergem când suntem răniți. Ce neguri pot zace ascunse în noi. Ce umor macabru poate avea soarta uneori… Un film care te sperie un pic. Fiindcă îți dai seama, undeva pe la jumătate, că oricare dintre noi poate deveni într-o zi, fără să-și dea seama măcar, un Florin sau un Bănel. Și că linia dintre bine și rău, dintre echilibru și nebunie, dintre dreptate și nedreptate, e de cele mai multe ori trasată în creion. Și nu tu ești, întotdeauna, cel care are radiera…
Și ziceam mai sus ceva de actorie. Da, filmul ăsta e ce trebuie într-o industrie în care am văzut actori uriași mimând, habar nu am de ce, naturalețea în fața camerei în pelicule aclamate și premiate… Neidentificat e o poveste pe un ecran, nu un schimb de replici al unor personaje conturate cu linii punctate. Nu e nimic forțat, nefiresc, teatral în replici ori în gesturi și asta mi se pare mi-nu-nat. Aș vrea ca filmul ăsta să folosească drept material didactic în școlile de regie și aș vrea ca actori și regizori deopotrivă să arunce un ochi… Și dacă tot suntem la capitolul ăsta, zic să povestim un pic, așa pe scurt, că deja e târziu și v-am plictisit probabil destul, despre oamenii care joacă în film, nu?
Ei bine, Bogdan Farcaș, unde ai fost până acum? De film zic, că de teatru știu. Foarte mișto personajul, nu cred c-a fost ușor, ți-a ieșit impecabil. Un fel de crimă perfectă, cum s-ar zice… Multă finețe în joc, multă atenție la detaliile de ordin psihologic, mă bucur că a fost să fii tu Florin, fiindcă ai știut exact ce să faci și cum să faci cu rolul ăsta despre care se va vorbi probabil multă vreme de acum încolo, îți scriu eu un scenariu cu motocicliști, că meriți 😉 Apoi, Kira Hagi. Am mai zis, o minune de actriță, o bucurie s-o privești. Fie și numai pentru câteva secvențe, în care fata asta nu face decât să-ți aducă aminte cu o eleganță și o naturalețe ieșită din comun, că nu există rol mic. Cât despre Dragoș Dumitru? Nici nu știu de unde să încep… Abia aștept să-l revăd, vreau să-l văd neapărat și-n teatru. Greu rolul, nici nu vreau să mă gândesc cât de mult răscolește Bănel, laolaltă cu toată povestea, omul din spatele personajului. Minunat jucat, minunat tandem cu Bogdan, abia aștept să-l revăd. A, da. Am mai spus asta o dată… Și pe lângă ei trei, foarte buni cu toții și foarte bine „mânuiți” de un regizor pe care, de asemeni, mi-ar plăcea să-l reîntâlnesc…
Deci… Promiteți să mergeți la film, da? La Neidentificat, da? Eu zic că n-o să vă pară rău. Zic că o să vedeți că filmele românești pot să arate și arate și așa. Că o să vă lase fără cuvinte contrastul deloc întâmplător dintre peisajele din filmul ăsta și direcția în care se duce povestea. Că o să vă placă muzica, fiindcă nu e nici ea aleasă la întâmplare. Și că o să vă placă tot filmul, așa, pe de-a întregul. Cu profunzimile lui, cu tragismul izbitor, cu umorul care adâncește și mai mult drama, cu totul 🙂
Cultural.21 