Auzisem vorbindu-se mult despre Kali Traš (Frica neagră) și voiam să văd și eu spectacolul… Și iată că marți l-am văzut. Și mi-a plăcut. Și-am plâns. Și cred că e cel puțin obligatoriu ca fiecare dintre noi să-l vadă… Pentru că Teatrul Evreiesc de Stat și Compania de teatru Giuvlipen reușesc să aducă în fața publicului o poveste pe care numai un om fără de minte ar putea-o ignora…
Spectacolul ăsta spune o poveste reală. Povestea unor oameni care au trecut prin iad. Unii au reușit cumva să scape. Alții nu… Și asta pentru că au existat cândva alți oameni a căror minte diabolică l-ar fi îngrozit însuși pe diavol… Spectacolul ăsta spune – prin simboluri, metafore și cinci performanțe actoricești în fața cărora mă înclin – povestea rromilor deportați în Transnistria în vremea lui Antonescu. Povestea unor oameni pe care societatea de atunci nici măcar nu-i considera oameni… Povestea unor suflete de soarta cărora – de ce să nu recunoaștem? – multora dintre noi nu prea le-a păsat și încă nu le pasă… Și poate că e timpul să ne pese. Poate că e timpul să înțelegem o dată pentru totdeauna că avem o datorie. Aceea de a învăța din greșelile istoriei. Căci altfel, mai devreme sau mai târziu, ea se va repeta.
Nu, mie nu mi-a plăcut deloc istoria la școală. Dar n-am putut rămâne niciodată indiferentă în fața ei… Pentru că istoria m-a învățat cât de ușor e să faci rău din cele mai stupide motive. Cât de ușor e să iei mii și mii de vieți folosind religia ori culoarea pielii drept pretext și cât de ușor e să lași setea de putere să te transforme într-un tiran… Iar Kali Traš ne pune cumva față în față cu una dintre cele mai negre laturi ale istoriei, și asta într-un mod mult mai viu și mai dureros decât manualele ori profesorii noștri din liceu… Ceea ce te face să vezi și mai clar lucrurile. Să îți dai seama cam ce era în sufletele acelor oameni atunci, acolo… Și de asta cred eu că e cel puțin obligatoriu să vedem cu toții spectacolul ăsta… Pentru ne învață nu doar istorie. Ne învață câte ceva despre viață și moarte. Despre tărie, speranță și curaj. Despre dorința de a trăi și despre deznădejde deopotrivă. Despre cât de neînsemnat poți fi în fața celor puternici atunci când ei decid că viața ta nu contează… Despre umanitate și dezumanizare… Despre nedreptate. Despre cel mai periculos blestem dintre toate, și anume uitarea…
Și așa cum vă spuneam, ceea ce fac oamenii ăștia, actoricește vorbind, e nemaipomenit. Au de spus o poveste grea, care nu are cum să nu-i răscolească pe interior, și o spun cu multă pricepere. Și cu multă emoție, care ajunge încă din primele minute la sufletul publicului. Mihaela Drăgan și Mircea Dragoman au fost de departe preferații mei. Dar asta nu înseamnă că ceilalți nu au fost buni. Au fost perfecți. Toți. Și le mulțumesc pentru dăruirea lor! 🙂
Da, e un spectacol care pentru mulți ar putea părea destul de greu de privit. Dar eu zic că e nevoie de Kali Traš. E nevoie de povești care să ne amintească că ororile alea chiar s-au întâmplat și că e și responsabilitatea noastră, a fiecăruia dintre noi, ca trecutul să nu se repete… Nu-i un spectacol pentru toată lumea, asta e clar… Nu-i un spectacol pentru oameni închiși la minte. Nu-i pentru cei ignoranți ori rasiști. Nici pentru cei care judecă fără a cunoaște ori a înțelege. E însă pentru toți ceilalți. Și e, în felul lui, un spectacol foarte mișto. Pentru că nu e doar o lecție de istorie, ci și o scurtă incursiune într-o lume și o cultură nouă și foarte bogată pe care prejudecățile ne-au făcut să nu ne dorim să o cunoaștem așa cum ar fi meritat…
Cultural.21 