Dumnezeul răzbunării. Pentru că vine o vreme când trebuie să acceptăm adevărul…

Ieri seară, pe la șapte. Teatrul Evreiesc de Stat gătit în straie de sărbătoare căci, dacă nu știați, zilele astea se întâmplă TES Fest. Și un spectacol la care tot încerc să ajung de la premieră: Dumnezeul răzbunării. În regia „zeului” Alexander Hausvater. Un spectacol care-mi va rămâne o vreme întipărit pe retină…

Dumnezeul răzbunării a fost de la început un spectacol controversat. Și care, din păcate, probabil va rămâne așa mult timp de-acum încolo… E un spectacol complicat. Pentru toată lumea. Pentru actori, pentru public, pentru regizor… Un spectacol despre care un prieten mult mai priceput în ale teatrului decât voi fi eu vreodată spunea că are mult subtext ascuns la vedere. Și nu pot decât să fiu de acord cu el… Dumnezeul răzbunării spune adevărul. Nu un adevăr comod, ce-i drept. Dar uneori adevărul mai e și așa, nu? Și spune un adevăr universal valabil. Există oameni buni și oameni mai puțin buni. Indiferent de religia ori de rasa căreia-i aparțin. Printre noi toți există sfinți și păcătoși. Există oameni cinstiți și oameni care nu s-ar da înapoi de la fapte mai puțin morale… Există aparențe și există realitatea din spatele lor… Iar spectacolul ăsta te obligă să înțelegi toate astea… Te obligă să vezi dincolo de zidurile construite cu viclenie de societatea care ar face orice pentru a nu-și trăda imperfecțiunea.

Și e atât de mișto pus în scenă textul ăsta! E suficient să mai fi văzut un singur spectacol care a prins viață sub bagheta domnului Hausvater ca să-ți dai seama din primele secunde cine se află în spatele a tot ceea ce se întâmplă pe scenă. Da, vorbim despre un spectacol neconvențional. Pe care nu, n-o să-l guste toată lumea. Și poate că nici nu trebuie să fie așa… Pentru că până la urmă teatrul nu face decât să provoace spectatorul să-și pună întrebări și să caute răspunsuri… Și poate că nu chiar toți spectatorii sunt întotdeauna pregătiți să facă asta… Spectacolul ăsta spune multe și cere un public matur din punct de vedere sentimental. Un public înțelept și atent la tot ceea ce se petrece în planul doi. Un public care să descifreze cu atenție sensul cuvintelor și totodată pe cel al necuvintelor… Un spectacol curajos și necesar, pe care ar fi bine să te duci să-l vezi pregătit. O lecție de regie în primul rând. Un sincretism perfect între dramă, umor amărui și morală, adus pe scenă de o trupă în fața căruia mă înclin… Și pot vorbi pentru ceilalți spectatori din sală, însă dacă eu aseară m-am ridicat ceva mai greoi la aplauze în picioare n-a fost pentru că nu mi-ar fi plăcut ce-am văzut. Ci pentru că am avut nevoie de câteva minute ca să mai trec o dată prin tot ceea ce-am văzut pe scenă…

Un text a cărui valoare nu ar trebui pusă nicio clipă la îndoială. Un regizor care ia textul și-l transformă într-un manifest. Actori buni. Muzică în perfectă rezonanță cu povestea. Și-un soi de sinceritate provocatoare… Dumnezeul răzbunării e un spectacol pe care eu zic că ar trebui să-l vedeți. Însă doar dacă simțiți că vă puteți asuma întreagă încărcătură pe care o poartă…