Am fost ieri la Visul unei nopți de vară pus la cale de gașca super mișto de la Teatrul Vienez de Copii. Doamne, și ce bucurie a fost spectacolul ăsta! Mi-a plăcut ce-au făcut copiii ăștia și trebuie neapărat să-i felicit în văzul tuturor pentru cât de frumos au spus povestea asta 🙂

Voiam inițial să ajung la reprezentația de pe 11 octombrie, dar n-am reușit. Fiindcă s-a suprapus cu Angajare de Clovn, care m-a pus atunci pe drumuri. Dar nu, n-am uitat de Visul unei nopți de vară! Eram curioasă din cale afară să văd cum stă treaba cu spectacolul ăsta jucat doar de copii. Și ceva-mi spunea că avea să fie foarte fain. Și așa a fost! Am văzut un Shakespeare adaptat frumos. O poveste atât de cunoscută adusă în fața publicului cu prospețime și cu mult aplomb. Cu energie și cu multă culoare. N-am văzut niște copii, am văzut actori. Actori entuziaști și responsabili. Actori super stăpâni pe situație, care dacă au avut emoții n-au lăsat nicio clipă să se vadă… Nu, poate că nu toți vor urma calea asta. Dar am văzut câțiva care ar fi păcat să nu o facă. Am văzut câțiva dintre copiii ăia de pe scenă făcând roluri din care, să-mi fie cu iertare, dar unii actori dintre cei cu patalama ar fi putut învăța câte ceva…

Visul unei nopți de vară a fost o gură de oxigen. O experiență pe care aș repeta-o oricând cu inima deschisă. M-am bucurat de fiecare moment. Și de fiecare personaj. M-am bucurat să văd un text care de-a lungul timpului a dat prilej unor montări care mai de care mai nebunești, prinzând viață așa. Curat. Simplu. Doldora de inocență și pasiune din cea mai nepătată pentru teatru. O oră și ceva în care noi, toți cei prezenți în sală, am avut ocazia să pășim în basmul fermecat depănat de niște copii frumoși și talentați. Și să ne însușim nu doar mesajul piesei – care nu-i deloc de ignorat! – ci și lecția predat de cei mici (sau, după caz, cei puțin mai mari)… Fiindcă eu am învățat câte ceva de la ei. Am învățat câte ceva despre curaj, despre a-ți urma visul, despre a-ți face treaba cu seriozitate și cu spirit ludic deopotrivă… Mi-am reamintit că teatrul cel mai frumos e cel izvorât din suflet, chiar dacă nu-i mereu perfect. Recunosc, i-am și invidiat puțin, pentru că mi-aș fi dorit să fi trecut și eu prin toată aventura asta cu actoria la vârsta lor… I-am admirat pentru dezinvoltură și pentru libertate. Și i-am aplaudat din tot sufletul 🙂

Mi-ar plăcea să văd mai des astfel de spectacole. Mi-ar plăcea ca părinții care nu-și lasă copiii să facă artă, să vadă măcar o dată un astfel de spectacol. Mi-ar plăcea să văd în sală la astfel de spectacole oameni în puterea cărora stă să vadă talentul ascuns în mulți dintre copiii de pe scenă și să-i ajute să ajungă acolo unde merită… Până una, alta însă, mă bucur că m-am trezit de dimineață ca să visez și eu o dată cu ei… Și nu, ce-au făcut ei acolo, pe scenă, n-a fost un vis. A fost aievea.. Și-a fost frumos. Super, super frumos!