Ce-am învățat în seara asta de la „Nenumitul Edi Cârlan”…

Auzisem mai de mult că la Arte dell’Anima se joacă un one man show fain… Nu știam însă foarte multe despre Nenumitul Edi Cârlan… Și eram tare curioasă să aflu și eu ce și cum. Mai ales după ce însuși unicul Eduard Cîrlan mi-a povestit zilele trecute câte ceva despre spectacol. Evident, nu suficient cât să mă prind despre ce e vorba. Dar mai mult decât suficient cât să mă provoace ca în seara asta, înainte să fug la Ploiești, să zăbovesc puțin la spectacol…

O oră. Atât durează întâlnirea cu Nenumitul Edi Cârlan. O oră în care ai timp suficient să râzi, să cazi pe gânduri, să te recunoști la un moment dat în nenumitul de pe scenă… Fiindcă spectacolul ăsta are un mare merit, și anume acela de a te aduce față în față cu realitatea zilelor noastre. Și asta făcând haz de necaz. Edi și Alex Unguru – responsabilul cu scriitura și regia – își asumă o misiune destul de complicată dacă mă întrebați pe mine… Un om și-un metru de tâmplărie, câteva voci pe-o bandă și-un control fenomenal al expresivității pe care pariez că jumătate dintre actorii de la noi sunt puțin invidioși… Cu atât vine eroul nostru în fața publicului. Și nici nu cred că ar avea nevoie de mai mult. Fiindcă eu una am plecat de la teatru cu sentimentul cu în seara asta am mai învățat câte ceva, și asta-mi spune că mesajul spectacolului ăstuia a fost livrat cu brio… Sau dacă nu am mai învățat neapărat, mi-am mai amintit cel puțin câte ceva… Cum ar fi că relațiile sunt complicate. Că oamenii sunt complicați. Și schimbători. Și uneori (prea) nepăsători. Că mai e totuși mult până când se vor schimba lucrurile și pe la noi… Și, mai ales, că viața de artist nu e ușoară!

Cuvinte puține, dar nu prea puține. Idei și emoții creionate prin gesturi, priviri și alte asemenea necuvinte… Un spectacol aparent simplu, care scoate la suprafață cu umor tot felul de adevăruri… Un spectacol mai ales onest. Un tablou simpatic care ne amintește că viața e imperfectă. Și alambicată. Și deloc previzibilă… Dar frumoasă. O comedie parcă dulce, parcă amăruie. Așa mi s-a părut mie Nenumitul Edi Cârlan. Pentru că râdem, glumim, dar când socotim la final ne dăm seama că toată povestea asta zugrăvită jucăuș pe scenă ar putea fi de fapt realitatea fiecăruia dintre noi…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.