Erau trei spectacole la care aș fi vrut să ajung ieri. Dar a trebuit să aleg doar unul dintre ele pentru ultima seară de teatru înainte de vacanța de Paști. Și am ales până la urmă să mă opresc la Teatrul Nottara și să văd în sfârșit Vizitatorul. Și nu, nu cred că am ales întâmplător acest spectacol aseară… Cred că așa a fost dat, ca în Joia Mare eu să mă reîntâlnesc cu Dumnezeu într-o sală de teatru. Și da, vorbesc cât se poate de serios…

Vizitatorul m-a dat peste cap fără niciun avertisment prealabil. Nu cunoșteam textul și am mers să văd piesa asta mai mult din instinct. Și poate puțin din curiozitate. Însă fără nici cea mai vagă idee despre cum un spectacol avea să se joace cu sufletul meu. Ori despre cum aveam să găsesc la teatru răspuns să întrebări care mă bântuiau fără ca măcar eu să-mi dau seama… Un străin bizar apare în miez de noapte în cabinetul doctorului Freud. Celebrul Freud, devenit acum protagonistul acestei frumoase și totodată tulburătoare revelații. Doctorul Freud a cărui fiică a fost ridicată de Gestapo din propria casă, chiar de lângă el, și care acum e prizonierul disperării. Și pentru care vizita acestui necunoscut misterios e pe cale să schimbe totul. Tot ceea ce el crezuse a fi adevărat o viață întreagă și tot ceea ce negase cu vehemență va fi pus acum sub semnul întrebării… Vizitatorul nu spune o poveste, ci ne învață mai degrabă o lecție. Sau mai bine zis, Vizitatorul spune o poveste dureros de vie și de reală, din care fiecare e liber să tragă sau nu învățămintele.

Vizitatorul e despre credință. Despre credință și despre oameni. Despre cum oamenii au uitat ce contează cu adevărat, dând astfel naștere tuturor relelor pe care le-au folosit apoi ca pretext pentru a se îndepărta de Dumnezeu… Despre cum ne ridicăm ochii către cer și implorăm ajutor doar atunci când e aproape prea târziu. Despre cum facem din orice un argument ca să nu credem în ceva ce e parte din noi. Despre cum nu mai știm – sau nu mai vrem? – să vedem adevărul din fața noastră. Despre cum punem mai mult preț pe mândrie, pe bani și pe putere decât pe oameni și pe sentimente… Și nu, nu e un spectacol ușor de privit. E genul de spectacol care cere o oarecare maturitate emoțională și pe care trebuie să fii pregătit să-l vezi. Și să fii și mai pregătit să accepți tot ce are el de spus… Dacă eu am fost sau nu, asta nu știu. Știu doar că la final eram alt om. Și da, recunosc. Pe mine m-a durut spectacolul de aseară. Și cred că așa și trebuia… Am plecat spre casă cu lacrimi în ochi. Am ieșit din sală cât de repede am putut, fiindcă simțeam nevoia de aer. Și nu, nu avea nicio legătură cu anxietatea mea. Era altceva…

Spre deosebire de ateul Freud, eu n-am pus niciodată la îndoială existența Divinității. Însă am fost pe punctul de a-mi pierde credința, și nu o dată. Și m-am înfuriat pe Dumnezeu. Și l-am învinuit pe El de greșelile mele. Și mi-am făcut astfel singură și mai mult rău… Și apoi mi-am cerut iertare. Și am încercat să regăsesc tot ce pierdusem… Și iar am căzut în capcană și m-am îndepărtat de ceea ce eu numesc în joacă drumul de cărămizi galbene… Și am tot rătăcit așa mult timp, căutând semne și răspunsuri… Și-n ultimul timp parcă am tot primit și semne și răspunsuri. Și parcă m-am tot prefăcut și eu că nu le văd… Până aseară. Aseară, la teatru, în întunericul aproape prea apăsător din sală, când m-am trezit deodată strângând în pumn cruciulița mică de argint pe care o port mereu la gât, am simțit că nu mai pot să fug la nesfârșit de adevăr.

Mergeți să vedeți Vizitatorul, dacă nu ați făcut-o până acum. Mai mergeți o dată și dacă ați mai fost la spectacol. Dar mergeți cu sufletul deschis. Indiferent în ce sau în cine credeți, mergeți și priviți acest spectacol cu sufletul. Și apoi decideți voi cine era, de fapt, necunoscutul…