Luna trecută a însemnat pentru mine întâlniri frumoase, proiecte noi, multă muncă și… teatru. Am văzut sau revăzut 12 spectacole și despre cele mai multe dintre ele v-am povestit aici, pe blog. Și am planuri mari și pentru luna ce tocmai a-nceput. Așa că prima seară de aprilie m-a găsit tot la teatru…

Unchiul Vanea a avut premiera la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești în toamnă. Și iată că aseară m-am regăsit și eu în sfârșit printre spectatori. Și da, a fost o seară puțin mai complicată… Am ajuns la teatru puțin mai târziu decât îmi stă în obicei, am nimerit în sală lângă doi tineri îndrăgostiți care au comentat fiecare replică din piesă de parcă ar fi fost doar ei doi într-o sală de cinema, doamna din fața mea s-a agitat constant, iar pe undeva prin sală a sunat un telefon. Dar nu despre asta e vorba acum. E vorba despre spectacol. Despre o piesă de Cehov, pe care am redescoperit-o duminică într-o abordare nouă despre care pot spune că nu mi-a displăcut deloc. Când vine vorba de teatru, eu prefer în mare parte textele clasice. Și îmi place când ele vin înspre timpul prezent cumpătat, fără tot felul de artificii exagerate. Exact așa cum e și cazul Unchiului Vanea de pe scena ploieșteană. O poveste mereu actuală, spusă cu pricepere și adaptată vremurilor noastre exact atât cât trebuie. O dramă care te provoacă să-ți pui întrebări și să cauți în sinea ta răspunsuri fără să te împingă cu violență dincolo de limite. O frescă parcă prea sinceră a sufletului uman așa cum e el când destinul îl duce în derivă…

Unchiul Vanea nu e neapărat un spectacol ușor de privit. Pentru că așa cum am spus, obligă fățiș la introspecție. Te face să pleci din sală întrebându-te cât de mulțumit ești tu de propria existență. Și poate puțin temător. Temător că ar putea veni o zi când să te identifici cu oricare dintre personaje… Și te face să-ți promiți ție însuți că nu vei lăsa să se întâmple asta. Și e un spectacol greu de urmărit pentru cei care au trăit vreodată o iubire neîmpărtășită. Dar și pentru cei care încă nu s-au îndrăgostit încă… E o dramă care vorbește prin detalii. Decorul ce reflectă trăirile personajelor. Muzica repetitivă care amplifică și mai mult stările. Lumina. Replicile. Gesturile. Umorul puțin și deloc întâmplător, strecurat acolo unde trebuie. Nimic nu e întâmplător.

E despre oameni. Unchiul Vanea e despre oameni. Despre (auto)distrugere. Despre orgolii. Despre teamă și despre curaj deopotrivă. Despre pustiul pe care-l lasă în urmă o dragoste nemărturisită ce nu va putea fi răsplătită niciodată cu aceeași intensitate. Despre deznădejde și încredere. Poate chiar despre nebunie… E un spectacol pe care trebuie să-l vezi la un moment dat, chiar dacă știi că te va scoate din zona ta de confort. Un spectacol care lasă urme și care te învață că realitatea uneori doare. Și că uneori obosești să te lupți cu toate… Dar și că dincolo de furtună, există mereu speranță…