Zilele trecute am reușit în sfârșit să ajung și eu la Micul prinț, spectacol pentru oameni mari. Și cred că am făcut foarte bine. Fiindcă tare mult tânjeam după un spectacol așa. Un spectacol cald. Luminos. Sincer. Simplu. Profund. Frumos. Pur și simplu frumos…

A trecut mult timp de când am citit eu Micul Prinț. Și dacă e să fiu sinceră, nu mi-a plăcut prea mult cartea asta. Până mai serile trecute, când cu spectacolul ăsta mi-nu-nat de care vă spun. Și am înțeles și de ce nu prea mi-a plăcut cartea. Fiindcă am citit-o prea devreme. Da, eu tind să cred că Micul Prinț e o poveste pe care o descoperi altfel când crești decât atunci când ești copil. O poveste pe care trebuie să înveți să o citești cu inima. Și care citită cu inima te învață o groază de lucruri. Și te face mai înțelept. La fel cum se întâmplă și cu Micul prinț, spectacol pentru oameni mari, care transformă povestea lui Antoine de Saint-Exupéry într-o experiență cu totul și cu totul specială care-ți merge direct la inimă.

Trei oameni. Trei instrumente. Trei voci mișto rău de tot. Câteva fotografii la fel de faine. O singură poveste. Multe simboluri, multe metafore, multă emoție. Muzică de ascultat cu sufletul. Cuvinte de păstrat mereu în minte… Un spectacol pentru oameni mari, menit să ne-amintească fiecăruia dintre noi că undeva acolo, în lăuntrul nostru, rămânem mereu copii. Un spectacol menit să ne oprească din graba de zi cu zi și să ne facă să ne gândim de două ori la lucrurile care chiar sunt importante. O lecție. O lecție predată jucăuș, dar cât se poate de serios. Fiindcă Micul prinț, spectacol pentru oameni mari trebuie luat în serios. Altfel, nu are cum să te schimbe. Mesajul său atât de frumos nu are cum să-și găsească drum către tine, spectatorul care poate ai uitat ce contează cu adevărat și ce nu….

Eu am plecat din sală cu o replică în minte. Oamenii nu mai au timp să mai aibă prieteni. Nu știu de ce, dar m-au durut puțin cuvintele astea. Probabil pentru că mi-am dat brusc seama cât sunt de adevărate… Mi-am dat seama cât de ușor este să ne schimbăm prioritățile și valorile. Și poate chiar să ne pierdem pe noi înșine. Și mi-am dat seama că sunt datoare câteva telefoane către câțiva oameni dragi… La fel cum sunt datoare să le mulțumesc acestor oameni frumoși pentru ceea ce au făcut ei acolo, pe scenă. Mulțumesc Ștefan Ruxanda. Mulțumesc Iuliana Mușetescu. Mulțumesc Vlad Gălățianu. Mulțumesc pentru că m-ați făcut să râd. Și poate puțin și să plâng… Și să vreau să recitesc Micul Prinț. Și să mă îndrăgostesc iremediabil de povestea asta 🙂