De cum am aflat în toamnă de premieră, mi-am dorit să ajung și eu la Vivien Leigh: Ultima conferință de presă. Ba chiar mi-am mai luat bilet o dată, dar planurile mi-au fost date peste cap atunci. Aseară însă n-aș mai fi lipsit pentru nimic în lume…
Am ajuns la teatru devreme, venind de la un alt spectacol pe care-l văzusem înainte. Da, ieri a fost o zi cu mult teatru 🙂 Am intrat prima în sală. Și pe mine, cum încă mă mai bântuie uneori anxietatea, Sala Atelier de la TNB mă înfricoșează puțin… Dar sala s-a umplut ușor, ușor și cele treizeci de minute care rămăseseră până la întâlnirea mult așteptată cu Vivien s-au scurs fără să-mi dau seama. Iar ceea ce a urmat a fost… ei bine, breathtaking. Și nu, chiar nu am reușit să găsesc un alt cuvânt mai potrivit… Au fost două lucruri care m-au marcat la spectacolul de ieri. Pe de-o parte a fost interpretarea magistrală. Iar pe de altă parte a fost povestea. Mesajul. Lecția pe care vine să ne-o predea cu atât de multă finețe acest one woman show… Dar ce-ar fi să le luăm pe rând și să discutăm despre fiecare în parte?
Felul în care Lamia Beligan se transformă în Vivien Leigh are de departe ceva supranatural. O lecție de actorie cum rar ți-e dat să vezi… Dăruirea ei te lasă fără cuvinte. Măiestria cu care domină de una singură scena – țesând nu un personaj, ci o întreagă poveste de viață – e pur și simplu halucinantă. Curajul cu care își asumă fără pic de ezitare nu doar un rol, ci o misiune e aproape ireal. Ceea ce se face ea acolo, pe scenă, nu ține nici de talent și nici de vreo școală. Nu, ține doar de har. Și nu, mie încă nu-mi vine să cred cum poate cineva să aducă la un loc, în doar o oră și jumătate atâta forță și atâta fragilitate deopotrivă… Nu-mi vine să cred cu câtă energie pășește Lamia pe scenă. Și cu câtă ușurință se abandonează personajului. Și câtă profunzime ascunde în priviri. Și nu pot să nu mă simt vinovată pentru că la finalul acestei nebunii frumoase nu am avut să-i ofer în schimb decât aplauze…
Și spuneam că aici nu e vorba doar de un alt rol jucat impecabil de o actriță care sfidează perfecțiunea, ci mai degrabă de o misiune. O misiune complicată. O responsabilitate uriașă pe care o aduce cu sine povestea tulburătoare a lui Vivien. Pentru că tot ceea ce vedem în această o oră și jumătate în Vivien Leigh: Ultima conferință de presă nu face decât să ne reamintească ceva. Și anume faptul că „o lume fără teatru e o lume moartă”. Spectacolul ăsta te face să te gândești de două ori la ce înseamnă viața de artist. La prețul pe care-l pot plăti cei de pe scenă pentru pasiunea lor. La toate lacrimile și incertitudinile, la toată singurătatea, la toată teamă, la tot acel echilibru fragil și la tot ce rămâne în sufletul celor aplaudați minute în șir atunci când cortina coboară și luminile se sting. Te face să înțelegi cât de multă generozitate zace într-un artist care-și pune sufletul pe tavă în fața ta. Și cât de mult egoism zace în inima ta de spectator flămând, care se hrănește cu toată acea emoție pură, dar care uită atât de ușor să-i mulțumească omului aceluia care lasă în fiecare seară o părticică din el acolo, pe scândura scenei.
Și nu, nu știu ce-aș mai avea de adăugat… Când vine vorba despre Vivien Leigh: Ultima conferință de presă, cuvintele sunt parcă de prisos… Ba da, ar mai fi ceva. Mulțumesc! Mulțumesc Lamia Beligan pentru seara de ieri. Mulțumesc vouă tuturor, oameni binecuvântați pentru că ați ales să ne dăruiți bucuria infinită a teatrului. Și da, viața voastră, toată munca și toate sacrificiile voastre înseamnă ceva. Înseamnă ceva pentru mulți, pentru foarte mulți dintre noi, oamenii de rând. Și vă rugăm să ne iertați dacă uneori – prea des! – uităm să v-o spunem…
Cultural.21 