Știu. Știu că azi e deja joi și că n-am apucat să vă povestesc mai nimic despre ce-am mai făcut eu în aceste prime zile de martie… Și am să vă rog să mă iertați. Nu încerc să-mi găsesc scuze, dar au fost câteva zile pline, cu vreme capricioasă, cu planuri date peste cap și cu idei pentru o groază de proiecte noi deopotrivă, cu multe drumuri de făcut, cu vizite neplanificate pe la dentist și cu nopți nedormite… Dar azi m-am gândit să profit de faptul că am o zi liberă și că mă simt ceva mai bine și să mă pun pe scris 🙂 Așadar, ce a adus cu sine acest îndărătnic început de primăvară? Ei bine, o groază de mărțișoare dintre cele mai faine. Adică dintre cele fără șnur alb cu roșu, care nu se poartă în piept, ci în suflet. Teatru, cărți mișto și muzică bună. Și dacă tot am pomenit de muzică, e musai să vă spun câte ceva despre duminica trecută, când am poposit pe la Sala Dalles să-l ascult pe Ducu Bertzi. Și când pentru 2 ore am uitat de toată lumea de afară…
Spre rușinea mea, eu n-am mai fost până acum la un concert de-al lui Ducu Bertzi. Și când, răsfoind site-urile de bilete în căutare de lucruri faine de văzut, am aflat despre concertul Ducu Bertzi & Friends de la Dalles, mi-am zis că nu se poate să nu merg. Și-am mers. Și tare bine am făcut. Fiindcă aveam nevoie de muzică. Aveam nevoie să regăsesc acele refrene cu care am crescut și care au însemnat mereu foarte mult pentru mine. Și aveam nevoie de magia unui concert live. De emoția aceea împărtășită cu toți ceilalți dependenți de frumos din sală. De acordurile de chitară. De toate amintirile pe care nu multe cântece le pot trezi… De tot ce a însemnat seara de duminică 🙂
Și mă simt datoare să le mulțumesc acestor oameni frumoși, care m-au atras pe nesimțite în universul lor secret. Aveam nevoie să redescopăr poezia asta frumoasă pe care doar folk-ul o are și în care eu reușesc să-mi găsesc de fiecare dată liniștea și inspirația. Și fără ei nu aș fi reușit. Vocea inconfundabilă a lui Ducu Bertzi e parcă și mai caldă și mai pătrunzătoare când te afli la doar câțiva metri de scenă. Vibrația fiecărui vers e parcă alta… Muzica nu mai e doar muzică. E o stare de spirit… Fiecare strofă și fiecare refren e de neprețuit… În intimitatea confortabilă pe care o oferă cumva Sala Dalles, distanța dintre scenă și public parcă s-a evaporat.
Un concert frumos. Simplu. Onest. O întâlnire unică. Muzică, nu zgomot. Muzică frumoasă, cum nu înțeleg de ce nu prea se mai dă la radio… Fiindcă mie asta-mi place la muzica folk în general. Și la muzica lui Ducu Bertzi în particular. Îmi place că spune povești. Și că are un soi de sinceritate aparte. Îmi place că e despre iubire și despre alte astfel de nimicuri importante. Îmi plac simbolurile și metaforele ascunse în versuri. Îmi place că nu are nevoie de tot felul de artificii pentru a umple scena și pentru a-și face auzit mesajul. E suficient un om cu o chitară. Sau, așa cum s-a întâmplat duminică, patru oameni înzestrați de Divinitate, cu patru instrumente fermecate. Și o sinergie rară. Un echilibru perfect între un glas binecuvântat, clapele lui Tavi Iacob, vioara aceea magnifică pe care Irina Furdui o stăpânește asemeni unei baghete magice și cele două chitare fantastice mânuite de Ducu Bertzi și Constantin Neculae. Așa cum am spus, un univers secret plămădit din dragoste de muzică…
Cultural.21 