De mult tot încercam să văd și eu Pijamale. Și nu știu cum se făcea, că nu mai găseam niciodată bilete. Dar ieri după amiază am reușit în sfârșit să ajung. Am prins fix ultimul bilet – și nu, eu nu cred în întâmplări, deci mulțumesc Divinității pentru ajutor! – și nici măcar nu mi-am dat seama atunci când l-am cumpărat că în aceeași zi aveam deja bilet și la un alt spectacol, la Ploiești. Și da, până la urmă am făcut eu în așa fel încât să le văd pe amândouă și sunt foarte mândră de mine 🙂 Dar vă povestesc și despre asta mai târziu. Acum să revenim la comedia asta de la Metropolis pe care abia aștept să o mai văd o dată. Și încă o dată. Și încă o dată…

Mi-a plăcut mult de tot la Pijamale. M-am bucurat să redescopăr un text care nu-mi era străin, pus în scenă fenomenal. M-am bucurat de reîntâlnirea cu actori foarte dragi mie. Și de cele aproape două ore în care am râs cât pentru o săptămână întreagă. Și m-am bucurat de o comedie așa cum ar trebui să fie toate. O comedie care cucerește publicul din prima secundă prin replici mișto, printr-un comic de situație genial, prin ritm, prin detalii, prin personaje, prin tot… O comedie care dincolo de masca fină a unui umor inteligent și foarte bine dozat, oglindește fără doar și poate o părticică din realitatea cotidiană. O comedie care te face să râzi, și încă mult. Dar care te provoacă subtil să-ți pui, fie și-n treacăt, câteva întrebări. Despre iubire. Și despre toate celelalte lucruri pe care le confundăm adeseori cu iubirea. Despre ce se ascunde dincolo de aparențe într-o relație. Despre fericirea în doi. Despre cât mai înseamnă fidelitatea azi. Despre diferența uriașă dintre a simți și a dori. Despre prietenie. Despre tine, până la urmă.

Pijamale e un spectacol viu, proaspăt, cu o temă de actualitate. Nu, n-am spus-o eu. A spus-o însuși regizorul care a făcut posibilă toată nebunia. Regizorul Silviu Biriș. Un regizor cu care eu nu înțeleg de ce nu ne întâlnim mai des. Fiindcă mie mi se pare că el chiar știe cum se mânuiește bagheta asta fermecată care împrăștie praf de stele peste un text bun și șapte actori talentați și transformă totul în spectacol. Un spectacol spumos, dintre cele la care aplauzele nu sunt niciodată de ajuns. Cu o distribuție cum nu se putea mai reușită. Și nu, credeți-mă că nu spun asta doar pentru că Pijamale aduce pe aceeași scenă mulți dintre actorii mei preferați. Monica Davidescu aduce pe scenă aceeași eleganță rafinată cu care ne-a obișnuit. Aurelian Temișan – pe care eu nu mă pot hotărî dacă-l iubesc mai mult pentru muzica lui sau pentru actorie – își asumă cu stil rolul bărbatului care (aproape) calcă strâmb. Tania Popa și Alexandra Velniciuc aduc atât de multă energie și culoare încât e imposibil să nu te lași fascinat de interpretarea lor. Silviu Biriș acceptă din nou cu nonșalanță provocarea unui personaj pe care trebuie să mergeți neapărat să-l cunoașteți personal, fiindcă eu nu sunt foarte sigură cum să-l descriu, iar Vlad Jipa și Romeo Pop vin să completeze toată debandada asta frumoasă într-un mare fel.

Și nu știu cum arată Pijamale pe scenele de pe Broadway, dar sunt sigură că ceea ce am văzut eu ieri e de o mie de ori mai fain. Și aștept cu sufletul la gură să aflu când se mai joacă, fiindcă v-am spus că aș mai merge o dată. Iar dacă voi încă n-ați văzut spectacolul până acum, vă sfătuiesc să o faceți cât mai curând. Fiindcă eu îndrăznesc să fac pariu pe orice că e unul dintre acele spectacole de care o să vă îndrăgostiți la prima vedere 😉