TEATRU

Moara cu noroc. Spectacolul, nu cartea😉

Nuvela lui Ioan Slavici, care pentru cei mai mulți dintre noi a rămas o cărțulie răsfoită în școală și câteva fișe de lectură pentru bac, prinde viață pe scena sălii George Constantin de la Nottara și e, pentru mine, unul dintre cele mai mișto spectacole din câte am văzut în ultima vreme. Moara cu noroc e parte dintr-un proiect frumos al teatrului, dedicat în primul și în primul rând liceenilor, din ce-am prins eu de veste. Nu intru în detalii tehnice, vă lămuriți voi aici ce și cum dacă e, pentru că acum vreau să vorbim despre spectacol…

Un spectacol de care se face vinovată, regizoral vorbind, Alina Hiristea și care m-a făcut să mă întreb de ce nu a luat nimeni textul ăsta până acum și nu l-a citit așa – vreau să spun citit cu adevărat, nu doar ca pe materie obligatorie de a 12a – și nu a simțit, pe lângă potențialul de a transcende pagina de carte, necesitatea de a se arăta așa lumii. Un spectacol care într-o altă realitate socială și artistică, unde bugetele pentru cultură nu se constituie din ce mai rămâne, ar fi putut deveni un eveniment teatral de anvergură. Și nu, nu mă hazardez spunând asta. Pentru că scriitura lui Slavici are o încărcătură psihologică și metaforică uriașă și pentru că personajele au atât de multe să spună prin vocea și tăcerile actorilor. Și mă bucur că Alina, alături de Radu Aldulescu, care semnează dramatizarea, au scos la iveală toate astea cu o adaptare clasică, fără artificii și acolade, cursivă, filmică aproape, echilibrată. Moara cu noroc nu e vreun soi de comentariu literar în formă teatrală, cum ar putea fi de așteptat, ci o montare care își depășește cu prisosință rolul „didactic” și se pliază cu elocvență pe rigorile artei dramatice.

Moara cu noroc e un spectacol actual prin temă, dincolo de vremurile în care a fost scris textul. Poate chiar mai actual, chiar dacă nu vrem să recunoaștem. E un spectacol care emoționează, dacă ne dăm voie să simțim la unison cu personajele sale și care obligă la o foarte sinceră reflexie. Ambiția și dezumanizarea. Iubirea, care uneori nu toate le rabdă și care nu e mereu nici mai puternică decât orice pe lume și nici de ajuns. Patima, care atunci când ți se vâră în suflet nu întreabă de ești om bun sau vreun netrebnic. Acea latură umbroasă a naturii umane, careia îi mai spunem generic și rău și care uneori câștigă. Prețul pe care suntem fiecare dintre noi dispuși să-l punem nu doar pe propriul suflet, ci uneori chiar pe sufletele celor care ne iubesc, atunci când diavolul ne bate la ușă cu un contract în alb. Despre toate astea e spectacolul despre care vă povestesc eu aici…

Și, dincolo de un text bun desfăcut microscopic, de scenografie cu fainoșag și muzică potrivită numa’ bine cu fiecare filă de poveste, Moara cu noroc mai are ceva. Factorul actorie, so to speak. Mă bucur de fiecare dată când văd distribuții care să fie ce trebuie. Și mi-a plăcut ce am văzut și de astă dată. Mi-au plăcut toți, m-a lăsat fără cuvinte generozitatea cu care au dus la bun sfârșit un spectacol deloc ușor în fața unui public incredibil de dificil și în seara aia, datorită lor, mi-am adus aminte de ce teatrul rămâne, oricât aș vrea eu uneori să-l urăsc, marea mea iubire 💙

Am luat cu mine emoția din ochii Ralucăi Jugănaru, jocul ei neforțat, sensibilitatea pe care o insuflă personjului, la granița dintre fragilitate și tărie interioară. Karl Baker e un iureș, o furtună perfectă, un demon impecabil care lasă să se întrezărească, imperceptibil și uman, vulnerabilitatea din umbra dimensiunii sale malefice, dacă n-ar fi fost așa, n-ar fi fost el. Pe Dorin Enache vreau să-l mai văd și vreau să-l văd în roluri care să-i dea voie să se arate ca actor, fiindcă ceva îmi spune că are câte ceva de spus în meseria asta. Iar pentru ce face Filip Ristovski în spectacolul ăsta, toate aplauzele din lume și tot ar fi prea puțin. Genial, atât am avut de spus!

Aș fi simțit nevoia ca vreun detaliu, cât de mic, să fie altfel la spectacolul ăsta? Poate. Dar asta e ceva ce am să povestesc, dacă ne sincronizăm vreodată la o cafea, cu ei, cu cei care l-au făcut posibil. Altfel, nu pot să fiu decât recunoscătoare pentru faptul că oamenii ăștia au găsit un locșor și pentru mine la Moara cu noroc. Un spectacol muncit. Un spectacol în care s-a pus mult suflet. Un exemplu de profesionalism. O poveste cu profunzimi nebănuite despre care tare mi-aș dori să aud că va rămâne în repertoriul teatrului când proiectul din care face acum parte se va fi terminat, pentru că ar fi păcat ca publicul larg să nu aibă șansa să se bucure de ea…


Foto: Ciprian Duică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.