Un concert ca o înghețată mare de lămâie într-o seară de iulie. Așa descriam marți, în drum spre casă, prietenilor mei de pe Facebook una dintre cele mai frumoase și mai inimoase întâlniri din vara asta și dintotdeauna… Și habar nu au Berti Barbera și Nicu Patoi ce pustiu de bine au făcut cu muzica lor pentru copilul rătăcit și speriat care sunt eu zilele astea… Știam cum și de ce fac băieții ăștia doi muzică. Știam cum sună Blue Drops. Știam cum sună concertele lor. Dar… Doamne, cum se simte totul live!
O voce și o chitară. Și un cajon. Doi oameni cântând pentru o mână de oameni, adunați într-o grădină… E ceva ireal în muzica lor. Un firesc de care îmi era atât de dor într-un prezent al filtrelor, dacă-mi permiteți metafora. O simplitate prețioasă, care nu are nevoie de niciun artificiu. Tihnă, în vremuri în care trăim, mâncăm, iubim, râdem, plângem, simțim parcă doar pe repede înainte. Un soi de… Cum să-i zic eu? Human touch. Care te face să te simți acasă acolo, la concert. Nu e despre ei, e despre muzică bună și despre a împărți clipa cu cei care au urechi să audă și inimi să simtă. Despre a dărui și a primi cum puțini știu – sau sunt dispuși – să o facă. Cine a cunoscut diferența dintre artist și vedetă știe ce încerc să spun cu asta 🙂
Prima dată când am plâns ascultând un cântec, ei au fost de vină. Tears in Heaven, pe care nici până azi nu-l pot asculta decât în varianta lor. Și da, încă mai plâng… Despre Berti Barbera v-am mai povestit, nu de mult, aici pe blog. Despre cum cred eu că Nicu Patoi e de pe altă planetă de fiecare dată când îl văd cu o chitară în preajmă e neapărat să vă povestesc cât de curând, fie că vreți ori nu. Despre cum reușesc ei doi, când se întâlnesc, să făurească un întreg univers unic, inconfundabil și irepetabil, sincer nu știu cum să vorbesc fără să am impresia că sunt prea mici sau prea banale cuvintele… Albumul ăsta, Blue Drops, e… V-am spus că e complicat să îmi potrivesc vorbele, nu? Ei bine, e așa cum ar trebui să fie orice album al unui artist care face muzică din pasiune, care se respectă și care își respectă publicul. E un manual de trăit și de iubit muzica. E emoție. Și culoare. Și energie. Și sensibilitate. E altceva, în sensul cel mai frumos cu putință. La fel ca tot ce-au făcut Berti și Nicu până acum în studio…
Cât despre ceea ce fac pe scenă? Nu pot să spun decât că e rupt din altă lume. Nu e doar chimia care face ca doi muzicieni să sune impecabil împreună, nu e doar talent, nu e doar bucuria – pe care și-un orb ar putea să o vadă – de a se întâlni și de a cânta. Au o complicitate extraordinară. Un simț ludic fără de care nu cred că se poate face artă, de orice fel, la nivelul hiperserios la care fac ei muzică. Sunt atât de umani, de prezenți, de liberi, de… ei însiși. Și vin în fața publicului cu o franchețe și o deschidere (a se citi aici prietenie) care, pe mine cel puțin, mă onorează…
Stăteam cu gândul la concertul ăsta de doi ani. Și chiar nu mi-aș fi iertat-o dacă nu ajungeam alaltăseară… Eu nu prea merg la concerte, mai ales când nu se întâmplă într-o sală de specatacol. Pentru că anxietate și… Long story. Dar marți seară mi-am dat seama că trebuie să fac într-un fel să schimb asta. Privindu-i pe Berti Barbera și Nicu Patoi, ascultându-i, simțindu-le o părticică de suflet, mi-am amintit că muzica e o formă de iubire. Un limbaj al „semnelor” prin care putem comunica de la inimă la inimă. Un soi de poezie cu rimă și ritm, într-o realitate a versului alb. Mi-am amintit că nu, nu sunt infidelă teatrului dacă fac loc în viața mea și altor păcate frumoase. Ba chiar am rămas datoare față de mine la capitolul ăsta… Am redevenit, pentru vreo două ore, fetița care nu se apuca de teme fără să dea drumul la radio. Mi-am înghițit lacrimile la Mole in the Ground, când mi-am dat seama că piesa asta m-a salvat la un moment dat, în vara aia deloc îndepărtată în care planeta s-a oprit și eu am crezut că lumea mea s-a prăbușit. Concertul de aseară a schimbat ceva în mine. Sau, mai bine zis, a reconstruit ceva în mine. Și m-a învățat câte ceva. Mi-a dat curaj să scot din sertar câteva visuri de care uitasem, și pentru asta va trebui să-i scot pe băieți la o bere la un moment dat 🙂
PS: Las aici bijuteria asta #DeAscultatCuOchiiÎnchiși:
Cultural.21 