Liniște în culise, bucurie în inimi!

O să trec direct la subiect, fără introduceri sau ceva… E o comedie la Nottara, se cheamă Liniște în culise și e absolut fenomenală 🙂 Am fost aseară, am râs, m-am bucurat ca un copil să descopăr încă un spectacol mișto pe scena de pe Magheru, m-am minunat pentru a nu știu câta oară de cât de supraoameni pot fi oamenii de teatru… Să joci fără pauză un spectacol de două ore și-un sfert într-un ritm pur și simplu amețitor e o dovadă de curaj teribil, dacă nu chiar de nebunie. Să mai găsești în tine resurse să și zâmbești la final, e deja ireal…

Spectacolul ăsta e atât de viu și de colorat și de frumos. Și e un echilibru perfect pe scenă, în jocul actorilor, în decorul superb al scenografului meu preferat (n.r. Ștefan Caragiu) și costumele Lilianei Cenean, în tandemul comicului de situație și de limbaj, în tot. E pur și simplu perfect de la început până la sfârșit! Și nu, nu e deloc ușor să faci ce fac nebunii ăștia frumoși acolo… Comedia e, de fel, un gen al naibii de greu. Dar ei fac ca totul să pară atât de firesc și de ușor și e imposibil să nu-i iubești pentru asta!

Nu ai cum să nu te minunezi de felul în care Cerasela Iosifescu știe să fie și simpatică și antipatică în același timp și de cum poate descătușa în sală hohote de râs într-o fracțiune de secundă cu un singur gest. Sau de cât de dulce și adorabilă poate fi Diana Roman în rolul deloc, dar deloc ușor, de pițipoancă. Nu ai cum să nu te bucuri de fiecare moment în care Alexandru Mike Gheorghiu și Luminița Erga pășesc în scenă, de nonșalanța și de efervescența din jocul lor. Nu ai cum să nu remarci cu câtă naturalețe își face Mihai Marinescu personajul atât de nesuferit și totuși atât de uman. Sau simplitatea aia frumoasă, inocența netrunchiată din prezența lui Sorin Cociș în fața publicului. Sau bucuria din jocul Ralucăi Gheorghiu și a lui Rareș Andrici, care vin să ne amintească cât de mult contează, în ecuația asta numită teatru, rolurile pe care le numim, cu prea multă ușurință, mici…

Iar Șerban Gomoi? Baby, baby, baby… E unul dintre actorii care mie-mi plac mult, nu-i vreun secret, cred că v-am mai povestit și când am scris aici, pe blog, despre Moliere. Ereilom. Unul dintre acei actori care pot juca orice cu o lejeritate incredibilă și care aseară m-a lăsat, din nou fără cuvinte. Are atât de multă energie omul ăsta și e atât de multă precizie în jocul lui, în felul în care dă viață personajului ăstuia sau oricărui altui personaj… Sclipește pe scenă, fără a-și eclipsa vreo secundă colegii, are carismă din aia de băiat rău și o siguranță rară în fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare pas și fiecare privire 🙂

Și, dincolo de umor mișto, de ritm și de întâlnirea cu niște oameni talentați, Liniște în culise are și un subtext pe care mi-ar plăcea ca toată lumea să reușească a-l dibui… Spectacolul ăsta e, dacă privești atent, despre viața de artist. Și te face, într-o cheie comică, să vezi niște lucruri. Să înțelegi că nu e ușor. Deloc. Să înțelegi că dincolo de strălucire, se ascund umbre. Multe, foarte multe nuanțe de gri. Și oameni. Oameni imperfecți, oameni cu sentimente și cu gânduri, cu bucurii și cu tristeți…

Dar iaca, m-am cam lungit la vorbă și s-a făcut târziu și mai am de scris despre două spectacole faine rău pe care le-am descoperit zilele astea și mi-e foame… Long story short, e minunat ce a făcut Alexandru Jitea cu textul lui Michael Frayn. E minunat să uiți pentru două ore de tot și toate și să te bucuri de teatru făcut bine. Să râzi din toată inima și să fi parte din povestea asta sărită de pe fix. Să surprinzi, la final, strălucirea incomparabilă din ochii actorilor… Sunt câteva spectacole pe care le revăd obsesiv. Liniște în culise tocmai și-a câștigat locul printre ele