Mi-era dor să descopăr pentru prima oară și întâia-ș dată un spectacol la finalul căruia să-mi zic Uite așa trebuie să arate un spectacol! Şi iată că s-a întâmplat cu Vinovat. Nevinovat. Pe care tare aș vrea să-l vedeți și voi 🙂
E atât de real spectacolul ăsta. Atât de actual. Și de onest. E atât de bine spusă povestea, de cum pășește cel dintâi actor în scenă și până la ultimul heblu… E despre noi. Despre noi ca societate și despre fiecare dintre noi, ca indivizi… Despre oameni. Despre cât pot fi ei de buni. Sau de răi. Și mai ales de fragili… Despre conștiință. Despre cât de ușor judecăm și cât de greu iertăm ori învățăm să acceptăm… Despre cum lumea în care trăim ne-a făcut să devenim prea reci, prea grăbiți, prea defensivi…
Și e o lecție. Vinovat. Nevinovat e o lecție. De viață și de teatru. Te învață să fii (mai) om. Să te gândești de două ori înainte să pui etichete. Să-ți amintești că nu toate rănile și cicatricile celui de lângă tine se văd cu ochiul liber… Te învață să asculți, şi nu doar să-l auzi pe cel de lângă tine. Și să nu uiți că tot ceea ce spui ori faci are consecințe… Și te mai învață și câte ceva despre cum ar trebui să arate toate spectacolele… Fiindcă felul în care spune Gelu Colceag povestea asta e pur și simplu perfect. Decorul. Costumele. Muzica. Textul. Jocul actorilor. Totul e într-o armonie din aia poate un pic prea rară întâlnit în spectacolele de pe la noi. Umorul își face loc exact unde trebuie și, mai ales, atât cât trebuie pentru a sublinia cu dibăcie dimensiunea dramatică a poveștii… Iar mesajul atinge spectatorul cu o blândețe aparte, care nu-i știrbește în niciun fel din profunzime. Ba dimpotrivă!
Și da, o să mai zăbovesc un pic pe un subiect. Jocul actorilor. Fiindcă sunt treisprezece oameni pe scenă și, ca să o spun pe aia dreaptă, nu mi-a fost dat să văd prea des asemenea echilibru într-o distribuție… Foarte buni cu toți. Roluri care provoacă actorii și actori care, prin fiecare interpretare în parte, provoacă spectatorii. Roluri care li se potrivesc mănușă. Personaje conturate bine de tot. Emoție multă, transmisă cu pricepere și dăruire… Mi-a plăcut mult de Tudor Istodor, care la fel ca în Nevermore-ul despre care v-am povestit nu de mult, e fantastic atunci când personajul îi cere să asculte, să privească și să ajungă la inima publicului fără prea multe cuvinte. Un dar rar, pe care nu mulți actori îl au… Mi-a plăcut mult și de Vlad Corbeanu, care dincolo de a fi, la prima vedere, un soi de „clovnul clasei”, își asumă misiunea al naibii de dificilă de a transmite un mesaj atât de necesar… Şi care m-a făcut la un moment dat să plâng şi îi mulțumesc pentru asta! 🙂 Manuela Hărăbor? Superbă. Vlad Logigan? Și din pricina lui m-am luptat un pic cu lacrimile. Și nu cred să fi fost cineva în sală care să nu-i fi iubit din prima clipă personajul… Andrei Seușan? Absolut adorabil. La fel ca și ai săi colegi Vitalie Bantaș și Marin Grigore, ambii atât de iubibili în două roluri care nu doar că fac deliciul publicului, dar au și foarte multe să ne învețe pe noi, cei din sală… Și da, și Alex Voicu m-a cucerit în doi timpi și trei mișcări… Și nici Ilinca Manolache și Gabriela Iacob nu s-au lăsat mai prejos… Doru Ana și Dana Dembinski? Cum să nu-i aplauzi? Iar Petre Moraru? Dovada clară că niciun rol „mic” nu e chiar atât de mic…
Dar s-a făcut târziu și am scris o groază. Mă opresc aici. Deși simt că ar mai fi câte ceva de povestit despre spectacolul ăsta… Dar mai mult ca sigur că am să-l revăd curând, mai ales că-i vorba de distribuție dublă. Și cu siguranță ne mai întindem la povești și atunci… In the meantime, vă spun cu mâna pe inimă că trebuie să mergeți neapărat să vedeți Vinovat. Nevinovat… Dacă nu vă mișcă povestea asta, dacă nu vă face să râdeți și să plângeți, dacă nu vă revoltă și dacă nu vă pune pe gânduri, atunci vă dau eu banii pe bilet 😉
Cultural.21 