Am citit cartea lui Max Frisch în liceu. Am citit și povestea scrisă de Charles Perrault când am aflat că Alexander Hausvater repetă Barbă albastră la Teatrul Stela Popescu… Și am știut încă dinainte de a vedea spectacolul, că felul în care cele două povești se vor contopi în viziunea omului ăstuia pe care eu îl iubesc atât – dar atâââât! – de mult va fi remarcabil și nemaivăzut și de neuitat 🙂
Am văzut spectacolul două seri la rând. Inițial îmi luasem bilet pentru cea de-a doua seară. Căci pentru prima aveam deja în agendă un alt spectacol atunci când s-au pus biletele în vânzare. Dar când acesta din urmă s-a anulat și am văzut că mai era un singur loc liber la Barbă albastră, n-am putut rezista tentației… Cum am simțit povestea? Dacă sâmbătă seară, de undeva de pe la jumătatea sălii, mi s-a părut super mișto, duminică, din primul rând, la nici o jumătate de metru de actori, impactul a fost „nimicitor”… Un spectacol efervescent, care atrage spectatorul în universul ăsta fermecat al unui regizor de geniu cu un amestec ireal de forță și sensibilitate. Un spectacol atât de bogat în sensuri. Atât de elegant croit. O poveste în care realitatea și imaginarul se împletesc cu o naturalețe pe care nu prea o poți descrie în cuvinte. O vei simți însă cu siguranță acolo, în sală… O vei simți în fiecare gest. În fiecare replică. În fiecare acord muzical absolut magnific al lui Cari Tibor. În fiecare clipă de tăcere. În fiecare privire a fiecărui personaj…
Dincolo de a fi unul dintre cei mai vizionari și mai curajoși regizori, domnul Hausvater pune de fiecare dată spectatorul la treabă. Atât în plan intelectual, cât mai ales emoțional. Și asta e bine. E foarte bine. Barbă albastră e genul de spectacol care te face să vezi lumea altfel decât până acum. Te captivează prin culoare, prin mister, prin jocul tandru dintre dramă și umor… Și te provoacă să-ți pui întrebări. Dintre cele cu adevărat importante. Și nu, nu îți servește răspunsuri pe o tavă de argint. Te învață în schimb să lucrezi cu metafora și simbolul, cu propriile gânduri și mai ales trăiri, cu tot ce înseamnă conștient și subconștient, pentru a descoperi ceea ce e de descoperit…
Și trebuie să vă povestesc neapărat despre distribuție… Nu știu dacă Alexander Hausvater alege întotdeauna cei mai potriviți actori pentru fiecare partitură în parte, sau dacă știe cum să scoată la iveală tot ce-i mai bun în niște oameni talentați – indiferent care ar fi aceștia – pentru ca mai apoi să creioneze împreună personaje pur și simplu fascinante… Cert e că Barbă albastră nu e doar o lecție de regie, muzică și scenografie, ci și o demonstrație superbă de actorie… Crina Matei? Impecabilă. Ținută. Voce. Expresivitate fantastică. Mult curaj, căci nu-i tocmai simplu ce face ea acolo pe scenă… Ada Navrot? Nu ai cum să nu o iubești, indiferent de personaj 🙂 Băieții? Marius Stănescu te face să vezi direct în sufletul personajului său, și asta nu-i chiar la îndemână oricui. Datorită lui vrei să-l înțelegi pe Herr Doctor Schaad. Îi simți durerea, te pui pentru o clipă în locul lui și te doare și mai tare când realizezi că nu-i nimic mai rău pe lume decât să nu fii capabil să iubești… Asta în timp ce Adrian Ciobanu însuflețește fin și iscusit un personaj deloc ușor de iubit de public. Iar pe lângă ei patru, alți zeci tineri frumoși și talentați care completează în vervă tabloul ăsta minunat 🙂
Şi ar mai fi multe de spus despre Barbă albastră. Căci e atâta psihologie în spectacolul ăsta. Atâta înţelepciune. Şi atâta filosofie… Și vorbește atât de frumos și de curat povestea asta, despre niște lucruri atât de însemnate… Despre (ne)iubire… Despre relația atât de complexă dintre vis și realitate… Despre autoritate… Despre adevărul obiectiv și cel subiectiv… Despre labirintul invizibil din sufletul fiecăruia dintre noi… Despre înâmplare… Despre singurătate… Și despre câte altele, mai concrete ori mai abstracte, însă toate infinit de importante… Dar eu zic că cel mai bine mergeți la teatru şi să vă convingeți singuri, nu-i așa? Să descoperiţi cu ochii voștri – şi mai ales cu inimile voastre – cum arată magia materializată pe o scenă…
Cultural.21 