Păpușarul. Mă înclin!

Am revenit duminică într-un loc drag mie. La Teatrul Evreiesc. Pentru că voiam de mult să văd Păpușarul. Pentru că Alexander Hausvater este unul dintre regizorii mei preferați. Și spectacolul acesta mi-a amintit încă o dată de ce 🙂

Nu o să mă întind mult la vorbă, pentru că adevărul e că oricât aș încerca eu să vă povestesc una sau alta despre spectacol, până nu vedeți Păpușarul cu ochii voștri nu prea aveți cum să vă faceți nici cea mai mică idee despre universul ascuns în spectacolul ăsta. Ca în orice poveste pe care alege să o spună dl. Hausvater, e mult subtext. Multă profunzime. Mult simbol, îmbinat magistral cu emoția. Și cu metafora. Și cu realitatea. O realitate care doare… O realitate cu care suntem mai mult decât datori să dăm piept… Păpușarul te răscolește. Uneori sub masca umorului, alteori cu franchețe brută. Păpușarul e unul dintre acele spectacole care rămân cu tine mult timp după ce pleci din sală și care te fac să vezi totul într-o cu totul altă lumină… Un spectacol care vorbește nu despre un om, ci despre un popor. Despre ororile unui trecut nu atât de îndepărtat pe cât am vrea să credem. Despre un soi foarte frumos de iubire. Despre sufletul de artist, pe care niciuna din vicisitudinile vieții nu-l poate îngenunchea. Despre cum uneori nebunia e singurul mecanism de apărare rămas. Despre prietenie. Despre curajul de a supraviețui când nici măcar nu știi dacă mai ai pentru ce…

Păpușarul are la bază o poveste reală. Ceea ce te face să te cutremuri și mai mult. Iar felul în care a pus Alexander Hausvater totul în scenă e aproape ireal. Felul în care vede omul ăsta teatrul și viața mie-mi pare dintr-o altă lume și nu pot să nu mă minunez ori de câte ori mă nimeresc în sală la unul dintre spectacolele sale… E multă sensibilitatea și multă îndrăzneală deopotrivă acolo. Îndrăzneală din aia faină, perfect dozată. Energia de pe scândură e atât de fluentă și de perceptibilă. Decorul e super mișto. Ești aproape. Incredibil și dureros de aproape de actori și de poveste. Iar când vine vorba de partea actoricească, cuvintele sunt de prisos. Îți trebuie mult curaj să-ți asumi un personaj așa, cum e acest Finkelbaum al cărui echilibru interior nu mai atârnă nici măcar de un fir de păr… E un rol greu. E greu fizic și e greu emoțional. O provocare de care Constantin Florescu se achită într-un mare fel. Și, din nou, trebuie să mergeți să vedeți despre ce e vorba, pentru că altfel nu-i chip să înțelegeți ce înseamnă o asemenea partitură actoricească!

Da, mie mi-a plăcut spectacolul acesta. Mult. M-a pus pe gânduri. M-a făcut să plâng și mi-a șters în același timp lacrimile cu un comic strunit magistral. Mi-a demonstrat, ca tot ce poartă semnătura acestui regizor de geniu, că mai am încă foarte, foarte multe lucruri de învățat despre viață și pentru asta rămân datoare… Am plecat spre casă alt om. Și știu că și după ce voi fi revăzut de zece ori spectacolul, tot voi mai avea câte un mic detaliu de descoperit. Căci atât de bogat e Păpușarul acesta al lui Hausvater. Și nu-mi rămâne decât să mă înclin cu admirație și recunoștință 🙂



Categorii:drama, TEATRU

Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: