Am învățat că nimic nu doare mai tare decât sinceritatea față de tine însuți… Spectacolul ăsta m-a luat puțin pe nepregătite… Auzisem câte ceva despre el și voiam să-l văd de ceva timp. Și mă bucur că m-am nimerit și eu în sfârșit în sală. Da, m-a cam tulburat. Dar l-am simțit cumva necesar… Ținutul din miezul verii e unul dintre acele spectacole care spun adevărul în față cu un melanj amețitor de emoție, umor (auto)ironic și franchețe… Nu-i neapărat ușor de privit, mai ales dacă ai ceva istorii de familie complicate la activ… Nu-i neapărat ușor să accepți adevărul ascuns acolo, în spatele fiecărui moment pe alocuri amuzant. Nu-i neapărat ușor să nu te identifici cu vreunul dintre personaje și să nu te răscolească asta câtuși de puțin… Dar e o lecție pe care trebuie să ți-o însușești…
Ținutul din miezul verii vine să ne amintească că lucrurile nespuse pot distruge vieți într-o secundă. Că dincolo de aparențe se ascund de foarte multe ori răni nevindecate și lupte crâncene pentru un pic de echilibru emoțional. Că e mai ușor decât ne-am fi imaginat vreodată să ne pierdem pe noi înșine. Că nu suntem nici perfecți și nici neapărat mai buni decât cei pe care-i judecăm cu atâta ușurință. Că iubirea nu-i un lucru simplu. Absolut deloc. Și nici relațiile de familie nu se lasă mai prejos… Spectacolul ăsta spune o poveste dură. Despre secrete. Despre fragilitate. Despre cât de greu este să-i cunoaștem cu adevărat pe ceilalți. Asta până când o tragedie vine să dea totul peste cap… Despre responsabilitate. Despre frustrări, greșeli și eșecuri. Și totodată despre a merge mai departe. Despre dezamăgiri și vinovăție. Despre multitudinea de forme pe care o pot lua mecanismele de supraviețuire ale fiecăruia…
Povestea asta – transpusă magistral pe scenă de către Vlad Massaci! – te sfredelește cu realismul ei. Cu detaliile psihologice țesute cu precizie matematică la tot pasul. Cu îndrăzneala cu care privește în sufletele deloc liniștite ale personajelor. Cu simbolistica ei super solidă, ascunsă la vedere în fiecare gest, în fiecare cuvânt și necuvânt, în fiecare centimetru de decor… Și mai sunt și actorii, care fac o treabă extraordinară în Ținutul din miezul verii. Nu există partitură în spectacolul ăsta care să nu fie complicată într-un fel sau altul. Și cu toții sunt buni. Cu toții merită din plin aplauzele sincere ale publicului după cele trei ore – deopotrivă apăsătoare și eliberatoare – de spectacol. Iar dacă vă întrebați de cine mi-a plăcut mie cel mai mult vineri seară, ei bine cred că Andreea Grămoșteanu a fost preferata mea. Pentru forță, pentru dăruire, pentru curajul de a-și asuma, cu nonșalanță aș spune, responsabilitatea unui rol care, emoțional vorbind, provoacă mult. Un personaj în care se contopesc, paradoxal, un echilibru interior extrem de fragil și o tărie nebănuită… Și e imposibil să nu amintesc și de interpretarea incredibilă a Rodicăi Negrea, în fața căreia mă înclin! Cât despre băieți? Au fost între ei doi care mi-au plăcut mult de tot. Unul a fost Cuzin Toma, celălalt Tudor Aaron Istodor. Fiecare în câte un rol doar aparent mic. Fiecare în câte un rol crucial în peisajul ăsta năucitor din Ținut… Doamne, și e o scenă aproape de final… Un moment în care eu una nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile… Un moment frumos, dar și tulburător. O scenă duioasă, onestă, un pic sexy și un pic tensionată parcă… Un moment conturat frumos, în care Andreea și Tudor sunt extraordinari 🙂
Da, eu cred că ar trebui să găsiți neapărat un locșor pentru Ținutul din miezul verii în agenda voastră. Asta dacă sunteți pregătiți să priviți spectacolul ăsta cu ochii larg deschiși și cu maturitatea cuvenită… Mie mi-a plăcut. M-a făcut să plâng, ceea ce e de bine. M-a făcut și să râd, cu intenția clară de a mă face de fapt să descopăr tot ce se ascunde în planul doi… Mi-a oferit răspunsuri și m-a provocat să-mi pun întrebări. M-a durut o idee. Dar m-a și vindecat, parcă…
Cultural.21 