Doar ce-am venit de la teatru. Am fost poftită în seara asta la Sala Mică a TNB-ului. Și-am reușit cumva să și ajung la timp, deși am plecat de acasă super târziu. Și-am văzut Super OK. Da, așa se cheamă spectacolul 🙂 Și nu știu când și unde se mai joacă, dar eu aș face spectacolul acesta obligatoriu prin lege pentru mai toată lumea!

Super OK e mai mult decât teatru. E o pledoarie pentru real. Un semnal de alarmă că societatea e pe punctul de a scăpa de sub control. O notificare über importantă pentru omenire, ca să rămânem în ton cu povestea care tocmai ce a prins viață sub ochii tuturor celor adunați în seara asta la teatru… Spectacolul ăsta e despre noi toți, fie că ne place sau nu. Despre noi și despre dependența noastră meschină de tehnologie, care ne face să ne dezumanizăm încet, dar sigur. Despre cum realitatea virtuală a pus bariere între oameni. Și asta sub masca facilului și a ușurinței în comunicare… Oricât de greu ne-ar fi să acceptăm, realitatea noastră de zi cu zi seamănă dureros de mult cu viețile personajelor de pe scenă… Am uitat să ne privim în ochi. Să fim sinceri. Să vedem dincolo de aparențe. Să le spunem celor dragi cât de mult ținem la ei… Suntem definiți prea mult de profilurile noastre din online și prea puțin de emoțiile noastre din offline. Am devenit suma postărilor noastre și nu a ceea ce simțim, gândim și iubim. Și nu, asta nu-i ok…

Există o aplicație pentru orice. Suntem mereu conectați. Și totuși mereu atât de departe unul de celălalt. Ne temem să fim noi. Să iubim. Să vedem dincolo de ecranele care ne strică vederea și ne provoacă insomnii și dureri de cap. Ne pierdem încrederea în noi înșine. Uităm că e ok să nu fii perfect. Nu mai știm să privim cerul și să prețuim frumusețea din lucrurile mici. Suntem din ce în ce mai superficiali. Și asta în timp ce undeva, înlăuntrul nostru, tânjim după un strop de real și de normalitate. Și e timpul să înțelegem toate astea acum, cât încă nu e prea târziu… E timpul să trăim frumos, așa cum spune cântecul ăla nou al Deliei… E timpul să ne deconectăm de la net și să ne conectăm la cei din jur… Să ne eliberăm de lanțurile invizibile care ne țin prizonieri într-o realitate care, de fapt, nici măcar nu există… Să ne dăm log out și să ne bucurăm de viață!

Nu știu a cui a fost ideea, însă Super OK e un spectacol dintre cele necesare. E o lecție. Un îndemn, poate. O poveste de iubire care ne învață că dacă o ținem tot așa vom uita, de fapt, să ne mai iubim… E simplu și la obiect. E onest. Te face să râzi, dar parcă nu-i râsul tău… Fiindcă știi că în spatele umorului există prea mult adevăr incomod… Stând acolo, la locul meu, mi-am adus aminte de o chestie foarte mișto care mi-a apărut – culmea ironiei! – în feed pe Facebook: Soul on soul. Now that’s my kind of porn. Subscriu. Și am ieșit apoi din sală și pentru prima dată după (prea) mult timp NU mi-am verificat telefonul. M-am grăbit însă să ajung acasă și să cerșesc o îmbrățișare. Da, am primit și-o privire dojenitoare pentru că iar am umblat cam prea subțire îmbrăcată pentru vremea de afară. Dar am fost la fel de recunoscătoare pentru mustrarea asta ca și pentru îmbrățișare… Super OK m-a făcut să mă gândesc ce contează cel mai mult în viață. Să prețuiesc și mai mult orele petrecute la teatru, conectată la poveste și nu la net. Nopțile pierdute la povești cu cei dragi. Și serile în care am pe cine să sărut de noapte bună… Până și zilele mai puțin bune, când ajung să mă cert cu câte cineva…

Mulțumesc Alexandra Laura Badea. Mulțumesc Andreea Belu. Mulțumesc Răzvan Rotaru. Mulțumesc Eduard Cîrlan. Mulțumesc Mircea Moroianu și Alexandros Raptis. Keep up the good work! 🙂